Planetă de poet, de Gheorghe Grigurcu

Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul orașului său, care timp de aproape trei decenii a fost și al meu, Oradea. Oraș subtil și cochet, neîndoios, cu o tradiție barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar și cu o prospețime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescență perpetuă a ușoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale șesului și de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află. Iluzie, s-ar putea replica, ficțiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întrețese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naștere, ori prin îndelungă viețuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinerețe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărții de față. Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuși junele-i posesor,în domoală uitare de sine și în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor ființei. Simțământul copilăriei apare cu finețe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: \"Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe brațele adâncului\" (În regăsirea copilăriei). Sau cu o grațioasă efeminare: \"Acolo mă caut / în cosița despletită/ a copilăriei\" (Acolo mă caut). Sau, \"pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire\" (Aniversare), spre a constata emoționant: \"întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la țară pe pleoape\" (Permanență). Elanul purităților arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: \" Sufletele voastre /țâșnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn\" (Recunoștință). E de remarcat câtă emoție țâșnește din versurile acestui meșteșug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur și cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanță decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puține ori, acute, care ne obligă să ne oprim și să subliem. Trăsăturile ființei se caută și se uimesc de ele însele, ca la orice început existențial, cu îndelungi vibrații. O timiditate de bun augur (indiciu al unei simțirii foarte curate) e mărturisită astfel: \"Limba de șoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială\" (Tăcere) Ca și însoțindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice \"Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademenește /părul prelins spre tăceri\" (Ce aproape). În pofida actualei sale rezidențe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puțini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanță morală supremă: \"Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte\"(Dansând. Dar fondul țărănesc e prea viu pentru a nu-și trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanțiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodește, folcloric, cu suavitatea cea veșnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce știu a o recunoaște, a se îmbăta de efuvliile ei: \"un fulger /cu polen de primăveri\" ( Incendiere).\"Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, semințele de nori\" (Timp); \" Ochiul meu / privește spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopții\" (În zi); \"păsări cu miros/ de păduri\" (iubiri rătăcite); \"Îmi vine dor de cuiburi scămoșate-n vânt\" (Captivitate); \"Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări\" (Dar); \"și nopțile cad ca niște /izvoare printre ierburi\"( Pentru o iarnă cu zăpadă}. Deci, ceea ce surprinde ,Teodor dume, în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viață interioară consumată. O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunță într-o melodie holderliniană: \"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăștie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente\" Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate: \"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/\". Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist. Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenții a simplității (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferință, Teodor dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieții sale. Fascinat de copilărie și de peisajul străbun, mărturisind că, așa cum s-a văzut de altminteri și din citatele de până acum, \"Cuvântul meu e pur și blând\", poetul orădean poate procura satisfacții reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieții afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane și \"naive\", mai mult decât a unei conștiințe culturale derivate. Indiscutabil suflet de poet, Teodor dume, deține în formula ființei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic și livresc, care îi e, totuși, mai la îndemână, cât stăruința în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat. Gheorghe Grigurcu,