Taisia Mihaila Negru

până la urmă viața este o hârtie adezivă ușor mincinoasă poate am să mă plimb prin ea ca printr-o colonie de fantasme în timp ce îi împăturesc cutele atât de departe de mine ne mișcăm lângă o

nu știam că sunt alergică la cifra doi iubitule iți scriu poezie o dată la lună și ocolesc astăzi simbolistica cifrei șapte nu mă întreba de ce mersul meu de două ori înapoi o dată înainte se

am deschis ușile trupului pe cinci arii spiritul se diluează nostalgic suflu în păpădii ca-n primăverile din poză amintirile înfloresc magnolii doar în albumul tau sunt mai bine ascunse

chemările goliei cad greu în poala rătăcirilor mele nu pot să le aud iar mă îndemni la ultima vecernie în doi niciodată nu am înțeles din iubire de ce mă acoperi cu lavă și mă răstignești pe

invizibil și trecut în toate respir o iubire ce nu trebuie să spună nimic doar să fie acum un dispreț leneș ca o politețe singura posibilă mă înconjoară ca un zid alb peste care am aruncat

îmbrac o vreme nuanțată rogvaiv când ochii se-nchid a rugăciune niciodată rostită de-a-dreapta mereu uitată printre amintiri vrea să traverseze strada cu sfârșit să se așeze pe banca ei

locuiesc un bărbat închipuit din pagini inegal de ciudate nu nu la fizionomia de neegalat mă refer trăiește la marginea de răsărit a lumii în adăpostul ideilor luate drept realitate pe un

pașii mei se desprind din mersul tău în funia timpului înecată într-un trecut trăit doar pe jumătate nevinovăția râde pe fundalul apusului imposibil de portocaliu uitându-mă-ți nu știu decât

mă petrece timpul pictată suprarealist în seara ce-și respiră liniștea prin fețe succesive să-i fiu început de carte fără cuprins aproape toți privesc spre mâine eu înspre ieri

noaptea alungă somnul dinaintea ochilor mei făcuți gură ca într-un joc al vârstei pe care abia ți-o mai amintești mă trezesc obișnuință flămândă mirosind a văl alegoric din carnea unui timp

Cu ochii minții îndreptați spre mâine zidesc acum cu palmele-n secunde un templu al uitării din rămășițele zilelor privind în urmă mi-arăți fecioare învelite în spice de grâu aleargând

Aș fi putut aștepta tăcut în noaptea dintre lumi dar ninge în suflet cu gânduri înveșmîntate liturgic mă mistui ca o candelă într-un altar păgân și te simt sfințindu-mi respirația închisă în

doamne ai spus că nu faci din a mea viață o tablă greșită de șah cu zile în alb prea multe în negru din noi doar pioni ce alergăm în zig-zag intrăm prin porți de fildeș ne scoți prin porți de