citea ca un animal flămând înainte de
a fi femeia lui balzac astăzi
un fel de abator în care sacrifică
speranțe și idei nerostite
ea nu credea că el îi va fi un lung șir de dezamăgiri
bună
până la urmă viața este o hârtie adezivă
ușor mincinoasă poate am să mă plimb prin ea
ca printr-o colonie de fantasme
în timp ce îi împăturesc cutele
atât de departe de mine
ne mișcăm lângă o
nu știam că sunt alergică la cifra doi
iubitule iți scriu
poezie o dată la lună și ocolesc
astăzi simbolistica cifrei șapte
nu mă întreba de ce mersul meu
de două ori înapoi o dată înainte
se
aș fi vrut să-ți las un poem de dragoste
și să plec
răspunsul meu cu pete fosforescente
de lumină
să danseze pentru tine
în adâncuri
desfăcând haotic potire de flori
prizoniera secundelor
am deschis ușile trupului
pe cinci arii spiritul se diluează
nostalgic suflu în păpădii
ca-n primăverile din poză
amintirile înfloresc magnolii
doar în albumul tau
sunt mai bine
ascunse
agățată de învelișul exterior mă ține
în brațele trupului această minciună policoloră
prelungită până în spatele pleoapelor mele
scot ultimele amintiri din talpa piciorului
ca
chemările goliei cad greu
în poala rătăcirilor mele nu pot
să le aud iar
mă îndemni la ultima vecernie
în doi niciodată
nu am înțeles din iubire
de ce mă acoperi cu lavă
și mă răstignești
pe
invizibil și trecut în toate
respir
o iubire ce nu trebuie să spună nimic
doar să fie acum
un dispreț leneș ca o politețe
singura posibilă mă înconjoară
ca un zid alb peste care am aruncat
îmbrac o vreme nuanțată rogvaiv când
ochii se-nchid a rugăciune
niciodată rostită
de-a-dreapta
mereu uitată printre amintiri
vrea să traverseze strada cu sfârșit
să se așeze
pe banca ei
timpul se-nchide în urma noastră
făcând reverențe orașului
lipsit de întrebări
accelerasem într-un tren fără protector
fără direcție ni s-a spus prea târziu dezbrăcăm iluzii
în rătăciri
locuiesc un bărbat închipuit din pagini
inegal de ciudate
nu
nu la fizionomia de neegalat
mă refer
trăiește
la marginea de răsărit a lumii
în adăpostul ideilor luate drept realitate
pe un
ne intersectăm gândurile într-un deja vu al cuvântului
izgonit din ritmul unde îngerii dansează
ritualul propriei incinerări
mă întrebi despre anatomia unei pietre
lipsite de suflet
sub
până și tăcerea se face verde
de-atâta viață
brodez flegmatic în tapiseria destinului
interminabil un șal al singurătății
în doi poate trei sau în lume aud
uneori zidurile cum pulsează
în
pașii mei
se desprind din mersul tău
în funia timpului înecată
într-un trecut trăit doar pe jumătate
nevinovăția râde
pe fundalul apusului
imposibil de portocaliu
uitându-mă-ți
nu știu decât
Respir
o lume locuită de imagini
ca și cum aș iubi nume ascuțite
mă mint într-un roșu imaginar al macului de câmp
ești al meu până la zi în orice vis
țesut din franjuri de noapte
găsesc în
niciodată
nu m-am agățat de viață ca acum
când îi sunt fruct rătăcirii
într-o încăpere spoită cu lapte
numeri în aurul din păr arginții
și-mi amintești că am băut deja trei cupe
de prea mult
mă petrece timpul
pictată suprarealist
în seara ce-și respiră liniștea
prin fețe succesive
să-i fiu început de carte
fără cuprins
aproape toți privesc spre mâine
eu
înspre ieri
Cruce
am făcut vremurilor
în care așternutul căutărilor
era la tine
nosce te ipsum
daimonic încă șoptești sufletului
brăzdat pe crepusculul lumii eterice
pădurile albe de fagi
Noapte de noapte abandonăm corabia neputinței
renunțând să mai fim capete de speranță
vom fi întâmpinați de unele amintiri ca de îngeri
îngroziți de lipsa de formă a vieții
mimăm cu mâinile
noaptea alungă somnul
dinaintea ochilor mei făcuți gură
ca într-un joc al vârstei
pe care abia ți-o mai amintești
mă trezesc obișnuință flămândă
mirosind a văl alegoric din carnea unui timp
Cu ochii minții îndreptați spre mâine
zidesc acum cu palmele-n secunde
un templu al uitării
din rămășițele zilelor
privind în urmă mi-arăți fecioare
învelite în spice de grâu
aleargând
Te-am pierdut copilărie a gândului
fără să te știu
eu caut
și mă învârt sefirotic să te prind
pe zece căi cu buze de abis
mi-ating al meu suflet otrăvindu-l pe al tău
cum aș putea să nu mă
Aș fi putut aștepta tăcut
în noaptea dintre lumi
dar ninge în suflet cu gânduri
înveșmîntate liturgic
mă mistui ca o candelă într-un altar păgân
și te simt sfințindu-mi respirația închisă
în
doamne
ai spus că nu faci din a mea viață
o tablă greșită de șah
cu zile în alb prea multe în negru
din noi doar pioni ce alergăm în zig-zag
intrăm prin porți de fildeș
ne scoți prin porți de