Stelian STANCU

Sentimentele ne lasă, să privim mai des în casă La cel ce stă demn cu tine, când ți-e rău și când ți-e bine Când iubirea te-mpresoară, de din tine, de deafară Și doar ea nemulțumirea, soră vitregă

Eu sincer nu am ce să fac, dacă cuiva nu-i fac pe plac Cred că ceea ce interesează acum, este ca cel bine-intenționat să fie oricum Cu mulțumire pentru ceea ce a citit, acum mai bine, mâine mai

Tu te distingi cu stilul tău, mai mult decât am crezut eu Atunci când eu credeam în tine, din valul care-n urmă vine De după marii consacrați, ai anilor de când noi eram frați Cu Basarabia

Starea de apăsare, ce nu contenește să-mpresoare Clipa ce doare, când stai sub o teroare A stării ce îți dă, neliniștea ca să Pornești spre abis cert, nevrotic înțelept Căci nu există stare, de

Bagheta ta artistică a fost, pentru noi toți pornire spre un rost C-a fost dorință sau chemare, c-a fost zvâcnire, urmată de-o cale Pe care tu odat` ai mers, în stil de mare poet și-nțeles De tot

Sunt momente când din mine, se pornesc vreo trei duzine De speranțe-n adevăr, de iubire-n simț și-n zbor Trec prin minte vinovate, gânduri de iubire toate Lasând gol în vidul care, rezervă loc de

Atunci când sunt departe și te-aștept, din toate Speranțele din care, mai ieri credeai că moare, Iubirea dusă-n noi, speranța noastră de apoi Că tot se va preface, mai mult decât poți face Să

Lasă-ți inima să-ți arate calea și mă vei găsi întotdeauna acolo.

Ne naștem primăvara timpuriu, când totul e trezit la viață și-i hazliu Asemenea pomilor în floare, părinții au o stare de bucurie care Nici cei mai optimiști de dintre zei, nu au simțit căldura

Stupid, timid și fără teamă, copilul meu e plin de flamă E tot lovit și tot turtit, i s-a strâmbat gura de vorbit Acum el râde dar și vrea, să-mi schimbe viața când e grea Să fie cu mine acum, să

Toamnă spre final, dar bună, cu arome, nu furtună Zi de mare încântare, căci e-a mea și e tot soare Pe strada vieții mele, unde-s doar flori , nu-s pic de iele Stau și-aștept fericirea-n chip

Am închis ochii și am privit, tot Universul s-a deslușit În mintea mea, în starea mea, totul era de-un negru din noaptea cea Ce se apleacă peste noi, atunci când nu mai credem în amândoi Atunci

Dacă tu ai dispărea, fie-ți ziua numai noapte Blânda mea, iubita mea, aș porni din nou spre moarte Să fiu iar în visul tău, de-s doar eu și sunt al tău Și să ne privim în toate, cum vroiam când

În noaptea sufletului meu, când nu e chip să fiu ateu Gândurile îmi vin ca un vulcan, de aș putea le-aș prăvăli în van Să pot a părăsi corabia-n derivă, să plec din locul meu dar nu relicvă Să

E rară ea floarea de colț, dar și mai rar e când nu poți Să stai fără de ce ți-e drag, să-ți pierzi orice speranță-n prag Atunci când vrei a poposi, pe prispa casei și-ntr-o zi Să guști din al

E dimineață de vară, e 1 august de dimineață și până seară Cerul e de un albastru bleu, în suflet tot e prea plinul meu. În apropiere, dar nu departe, în rând cuminte, avioanele stau să se

Tristețea doare, până moare, negrul din inimă se-afundă Mă simt lovit de-un val din mare, noaptea eternă stă să se abundă. Mintea a stat să mai mistuie, gânduri ce sunt doar țepi și cuie Obrajii

Refugiat în infinit, refugiat de ce-am iubit Îmi curm zilele ferice, căci totu-i azi doar pus pe cruce. Tristețea e macrostelară, tot ce-am iubit stă acum să moară Nimic nu poate a mai reînvia, ce

Tărâm străvechi dar fără urme, de timp, sădit cu rost prin lume Un amalgam chiar de popoare, de de pe-aici și chiar de la soarele răsare. E un amestec de mai tot ce vrei, dar poți găsi și ce nu

Van Gogh, van Gogh, viața e tristă ca un drog E un pastel dus la extrem, de jos în sus sau cum nu vrem Să fie viața noastră scursă, când doar pictura era pusă Pe frontispiciul său tare, acum eu mă

E toamnă afară ca și când, e toamnă tristă-n al tău gând În așteptare de speranță, în veșnicul semnal de viață Ce el te cheamă să răsai, deși e toamnă, ca în mai. Tu mă privești cu gând de dor,

Uneori: Nu știu a interpreta constelația aștrilor, dar mă declar un admirator al lor Nu cunosc trăirile de iubire ale altora, dar îmi este suficient ceea ce trăiesc eu Nu mă încred în oameni, dar

Uneori ne minunăm chiar de faptele noastre trecute Ce sunt cu iz de glumă, sau chiar bine făcute Pe care ba ni le asumăm, ba uităm chiar că le-am făcut Până în clipa când vine acel gând de

A fost frumos ca la-nceput, a fost frumos și chiar mai mult Cu fluturi veseli prin stomac, dar și cu unduiri și frac Cu agonie și extaz, cu tot ce poate fi cu haz Cu seri tomnatece în gând, cu