Poezie

Tristețe absolută

2 min lectură·21 noiembrie 2013

Mediu

Tristețea doare, până moare, negrul din inimă se-afundă

Mă simt lovit de-un val din mare, noaptea eternă stă să se abundă.

Mintea a stat să mai mistuie, gânduri ce sunt doar țepi și cuie

Obrajii stau să se aprindă, de nu îi ud vor face o blidă.

Gâtul îl simt uscat de foc, mă simt într-un incendiu tot

Inima-mi stă să iasă din pieptul gol, dar nu găsește loc pentru survol

Stomacul e tot acid clorhidric, în pieptu-mi e totul teluric

Picioarele le simt înțepenite, de plumb îmi sunt și nu pot să se-agite.

Un tot eu sunt în totul meu, sunt trist profund și îmi e greu

Îmi e cumplit să pot a crede, că tot trecutul e scăldat și șede

La simpla batere de vânt, când acum sunt, acum nu sunt

Îmi e cu neputința a spera, că mai poate fi soare și în viața mea

Îmi e absurd să vreau a zice, că mai pot spera în ziua ferice

Îmi e și e chiar foarte rău, să mai pot tânji în gândul meu

La un puțin neînsemnat, atunci când îți este bine și nu altă dat

Când totul e culoarea morții, când și așa toți mateloții

Chiar și de vor nu mai pot șede, alături de gingașele corvede.

Plâng, mor și reînviu, ca drama mea să o descriu

Și să rămână unicat, să fiu doar eu cel suspinat

Ca toți ceilalți să se tot inspire, din drama mea cu patru fire

Și doar în clipa albă a sorții, să poți a crede-n cursul vieții.

001.520

Stelian STANCU. “Tristețe absolută .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/stelian-stancu/poezie/14038786/tristete-absoluta

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.