Stelian STANCU

Când noapte a mai obosit Lăsând caducă grija-n zare Au apărut plăpânzi, vioi Doi bulgărași prea mici, sub soare. El prea timid, dar doritor Să poată a cuprinde O lume-ntreagă subțiori Și-apoi

Răsar cromatice nedei Stropind văzduhul cu nesaț La colțul bont al conștiinței Firav, nemărginirea mă ia la braț. Sunt clipe de amăgitoare gânduri Ea viața iute se desleagă Privesc mirat,

Ard clipele pe arca timpului domol La răsărit a reapărut furtuna Miros intens de flori de câmp, frivol Dă buzna peste ea minciuna. Pe jos, acolo-n univers Minuscul, dar nu neînsemnat E-o

Râd glumele pe înserat Cântând ceva agale E mult de când am apărat Pustiul cel cuprins de jale. Vibrație se iscă des Pe-alocuri e efervescență Nu-mi mai aduc aminte-n vers De când am amuțit cu

Ne naștem pentru a trăi Dar traiul nu-i cel pământesc Trăim pentru a prețui Viața și tot ce e firesc. Extragem seva milenară Nimic nu e mai de folos Decât o lacrimă în doară Pierdută pentru

Trecut-au anii cu nesaț Lăsând în urmă timpul Pe care l-am privit în zaț Dar al cui este chipul? Anii tot trec și e ușor Să numeri nemurirea Vreau să trăiesc măcar un dor Cel ce-i pierdut cu

De va fi să fie soare Sau chiar nor să mă-mpresoare De va fi să fie mare Cea furtună-n depărtare De va fi și chiar să fie Ce nu vrem să nu mai vie Va fi oare cu putință Să primim și

Trăim haotic Dezordinea ne invadează Doar libertatea de sub papuc E cea care uneori mai contează. Nu vreau sclavie Nici schingiuirea frunții Dar vreau să reînvie Ea conștiința minții. Vrem

M-am aplecat să ridic o boare De adevăr pierdut în iarbă Am presărat apoi o floare Peste văzduhul fără vlagă. Sunt amintiri ce reclădesc Iluzii ce coboară-n noapte Apoi pe rând ușor

M-am întâlnit recent cu Ea Avea aerul de mare divă Deși cunoștea persoana mea Purta o față costelivă. I-am dat binețe, m-a salutat Dar o trăda cel tremur Era nervos și agitat Am înțeles că e

Ce sunt eu în fața vremii? O trestie plăpândă, gânditoare? Pe care cei ce cred asemeni O tot privesc cu largă admirare. Ce sunt eu în fața vieții? Destin ce trebuie adeverit? Privind în armonia

Mă dor urechile, dar cine ce să știe Mă simt livid de-atâta timp Îmi duc tot pașii prin pustie Fără scăpare sau ceva în schimb. Tăcerea e crescută din visare Iar din război se nasc invidii N-a

Te-ai regăsit în sine Al tău, cel eu ce vine Să scalde orizontul Din el sufletul - tontul ? Tu crezi că este bine Ca oricând, orișicine Să poată să suporte Porniri ce-ți sunt prea forte ? E

Am renăscut din pită Când soarele apune Am presărat ispită Pe suflet și pe nume. M-am ridicat din abis Când nu era speranță Am retrăit ca avis Cea pasăre măreață. Am adormit sub stele Când

Te-ai întrebat ce ai avut De nu ai dat putere La cel ce sta neabătut Și îți cerea tot vrere. Te-ai repezit la infinit Crezând în nemurirea clipei Dar te-ai împiedicat subit De ce era urzit

Viața este un pelin Stropi de soartă ce rodesc Gustul cel scurs din destin Și doar clipe ce privesc Peste timpul cel trecut Peste starea de beție Când făceam ce n-aș fi vrut Dar așa a fost să

Larg curcubeul își deschide Stropii de rază peste cel infern Stau rezemat de-un nor și mă cuprinde Ceva ce tu, doar tu ai mai simțit mai ieri. Sunt stropi de soare ce cu dalbe raze Stau triști

Am presărat un curcubeu În calea glasului tău lin Ca semn că tu vei fi al meu Gând de noblețe și preaplin. Îmi regăsesc starea de bine Alerg cu nostalgie-n suflet Dar când privesc din nou spre

Nu există consolare La cel ce nu vrea să știe Treci mai bine-n resemnare Tot mai singur, ca să fie. Geaba vrei să crezi într-însul A gândi că nu mai poți Dar deși te-apucă plânsul Te dezgropi

Nu mai există nicio scăpare Sunt optimist convins Mă încadrez la grupa mare Atunci când am de învins. Indefinită este clipa Ce-alene duce fad Starea de deziluzie, când frica Te regăsește

Visez privind natura Trupul își caută contur Imaginația începe a tura Dorința de a fi matur. Nu te uita-n oglindă Ea te va dojeni Îți va trimite-o pildă Renunță la a conteni Să tot creezi

Am obosit să tot întreb Stropii de sânge când agale trec Pe lângă sufletul aproape-ntreg La ce m-aștept ? Oare o fi drept? O viață ce aleargă lin Urmând parcă al său destin Și soarele ce-a

Ninge în suflet și afară Starea e amăgitoare N-a mai ramas un pic de soare Ninge în suflet iară. Pe lungi coline se întrezare Parcă-i ca niciodată E doar o lacrimă de soare Ce-și caută a sa

Îmi îndrept pașii spre necunoscut E o stare de atotcunoaștere În care am renunțat la tot ce-i trecut Lăsând viitorului o nouă naștere. Îmi îndrept gândul spre interior Fără a aștepta ceva