Ștefan Petrea

în iarna asta ce-și îmbracă bunda e-amnistiată tina de la praf omăt minor în cer pitic ascund-a e plumb târziu pe drum de epitaf când leatul e alcătuind secunda și buzele îți caut sub

mi-am cheltuit arginții pe femei interioare sărutul putrezise pe obrazul dumnezeului din oglindă necarnal fac dragoste cu ideea de sine când îmi pătrund în cuget găsesc doar ruine acolo-i

Ebrietăți, lectură de lumină (citind la sceptrul soarelui în sală) e-n grea micime... Rana-i colosală de cuget sus, în taina ta puțină... Iar pe morminte-i sete-n stea vasală, tăceri a bea-n

e frig de să ne doară-n noi copacii și-omătu-n cer a coborî așteaptă, tăceri lucesc, dar clipa este dreaptă deși în ceas o șchoapătă stângacii. mocnește-n sobă caldul, timp de șoaptă, spre

sus, în odaia norilor locuiește zăpadă eu doar ți-am zis să așterni puțină cerneală-n văzduh să nu te ia dracul de ger cu japca să scrii mai întâi poezia lemnelor în sobă luând motanul bătrân de

de tine am un dor de să ucidă că depărtări te-au scris și-n căi de iarnă femeie-aceeași ce din ieri răstoarnă al amintirii fulture-n omidă. și deschizând a cerului lucarnă spre Dumnezeu, cu

spre ost perete-adăpostește sfinții tabloul nemișcarea lor zidind-o, te-aștept în gara lor din veci, venindo cu trenul dintr-un vis sub șoapta minții. spre-aici tu calea spre-a

Poeților femeie-n nins, aceeaș', în brâul tău înfig păcatul moale, nu mă-mprunci în vorbe-n lene, goale ci-n bătrânețea aprinzând scânteia-ș'... Că nu te poruncesc în mine-n fale, zidită

pe când îmi respirai ce nu mai cheamă era o picătură-n zvon de ape tristețea care-ntreagă-i azi, să sape în lacrima aceea criptă-n teamă eram suiți pe cerul de aproape, privind lacustru văd

Tu alergândă-mi ești în vis pe-alee Și respirând o taină a aduce O patimă de sânge-n nopți pe cruce Pe cât mi-e miez în coaja ta atee... O cale-n mâine-n amintiri uituce Din cerul clipelor îmi

absurd de clipe beznele îi vrură sisifului din teama mijlocie și-n dans de ploi e-a mea ucenicie de între cer și tine-n uvertură... amorul nostru în nimic se scrie, în sânge stihuri rele

când îngeri îți apasă pe-ai mănăstirii umeri și Ana ta zidită-i în moara-n hram de pâine te ceartă cu uitarea dar mergi pe drum de mâine iar stihurile-n lege județului să numeri... cuprins de

Clipa e o femeie de stradă și Timpul e pește, Eternitate cuprinde neclintirea de seamăn... unii or zice că țin doar truisme în perna albă de insomnii și-n hârtie duc baliverne feților ce-n

tăceri pe gura ta ca de fântână sub șoapta de mister tumefiată, pe sânge ni se scrie clipa toată sub coajă miez având la îndemână... din adevăr în veșniciei zloată se mistuie de veci la

îmi e din soare șoaptă ignifugă iar luna-n noapte reazemă pereții în a nefi, biserică a vieții îmi stai zidită-n mici bucăți de rugă din șarpe-n măr tocmită-n taina ceții în văzul minții

pe vani pereți plâng sfinți în ilustrații și-n sacre lacrimi desenez blesteme... când de-al ei cântec pasărea se teme voi, oameni, o enigmă clipei dați-i că e cenușa stinsă-n

femeie poezie, pe gând în neaflare duc duhul tău în palme prin iaduri de cuvinte în limpede-ale vorbei mi te aduc aminte trecând prin cețuri, umbră pe căile stelare cenușa grea de cântec e-n

când te respir lanțul își leagă mai lesne veriga, privindu-te încălțată cu ochii mei pe cale de unde vezi orizontul păcatului strigând din ieri mâncat de carii în dușumeaua timpului la demiurg

Pe sub tăceri de veghe în morminte Lui mâine sta copilăria-n ușă Odăii din lăuntrul de cenușă, Renasc acolo zboruri dinainte... Pe-amurg e dimineață jucăușă, Carnarea e-n lumeștile