a întuneric îmi este

întuneric în lada de zestre a femeii singurătate, nunta se făcuse, preoții râdeau în altare, în trivialitatea șoptirii nupțialitatea tăcerii îmi lingea buzele, făceam amor cu femeia singurătate în noaptea cu mirii, în oglindă eram doar eu îndrăgostit de femeia aceea pe cerul timpului, fermentând clipa cât mi-o mai fi în teatru neridicarea cortinei peste actul nefi, uneori aveam facilitatea de zbor cu privirea între cei patru pereți ai zărilor în sacra odaie a dimineții cuvintele mele sunt o cafea rece, zicerea asta e despre un ego la marginea pădurii cu oameni și arbori bătrâni ce ozonifică struna, Dumnezeu le citește alăturarea de îngeri albă ca un fistic dedesubtul prăjiturii hârtia ținea pe șale cerneala sub sânge era un schelet albastru cu oasele ieșite din încheieturi a i se face versuri și carne de stih îi umbla pe deasupra femeia singurătate scria întuneric, sucind mințile demonilor și tot iadul din mine, trăind în lumina fricii, coborând din carne-n lăuntru, în pieptul dureros de minciună pe când jucam miuța cu adevărul divinul intra pe poarta sângelui azi mi se rostogolește prin vene eresul, a întuneric îmi este