testament

dimineață iar am avut o ceartă cu tata, mi-a zis de la obraz că nu sunt decât un poet ratat, dezbrăcat de realitate și că nu va avea cine să-l îngroape, tată, lasă-mi moștenire amintirea ci nu moartea, de nu mă voi duce eu mai cu lesne mama încă nu a apus, îi zâmbesc ochii pe stihurile mele, mamă, lasă-mi seninul tău moștenire de înaintea mea vei mânca prăjitura morții cum ai fost ființă înainte din tine de am existat * îmi citesc inexistența pe fundul paharului cu votcă subțiindu-mi sângele până la înlocuire, tot mai mult prin vene-mi pulsează neantul las moștenire ochilor voștri averi de palavre nu vă voi numi cititori ci căutători prin gunoaie surtucul privirilor voastre se va mânji de dormit pe străduțele suburbiei cuvintelor mele las moștenire tăcerii strigătele existenței proprii, știu, mi s-or rupe rândurile privitorilor, fugind ca de tămâia dracului