nu știu în care parte a vieții locuiesc

pe-un picior de plecare sufletul deja mi se pare nu știu în care parte a vieții locuiesc și cât mi se va mai întinde pelteaua pe pâinea lui mâine pe-altar de a fi sacra zădărnicie slăvindu-mi nu știu în larva hârtiei a-ntoarce fluturii din miez de cuvinte degeaba aștepți în icoană, femeie, pe dumnezeu tu, muza mea rămasă de la secerișul de poezie-n privire pășind pe-asfaltul cerului, ci eu sunt pământ duminicile cuvântului îmi trag clopote de frig de lumină în vara asta atomică, ci-n nucleu de încă speranțe în palma mea, deschisă uneori a stih a odihni văzuri și oameni și tot nu știu în care parte a dicționarului cu oameni, femeie, vei sta după ce iertătoarea coasă îmi va reteza supliciul trupesc