să nu mă spui lui Dumnezeu

umbre alunecă-n piept scris enigmei locuirea-n icoană a oamenilor albaștri alungă tenebra înseninând misterul în dezvăluirea de adevăr sub cruce doarme mormântul poeților din punctul nașterii până-n cel de amurg pe sârma vieții aleargă femei de la femeia mamă până la femeia moarte iubitele îmi țin sângele în echilibru pulsându-l prin venele de a exista în numele zidirii penița ta făurește cărămizi de cuvinte, le așază-n fundament de hârtie, mângâind nemurirea între mine și tine alerg pe sârmă către potrivirea stihului genunea nimicului are gura deschisă dedesubt oricând pot să cad acolo să nu mă spui lui Dumnezeu că umblu la furat de îngeri cu demonii toți ai mei urlând înăuntru în timpul acesta ciudat iert pe mâine de clipa lui astăzi și-aștept clipa lui mâine