aș fi putut să fiu nimic mai mult decât o foame
in timp ce tu orbind iți pipăiai cu teamă oasele goale
mi-a făcut-o gagica
si hai să nu mai țipăm în urechile surde, orașul ăsta
are picioare rupte,
noaptea venise muta si rece
înhămată la un cer negru
copita de piatră lovindu-mi în carne
mi-am strâns de pe ziduri ferestrele
le-am ghemuit intr-un colț, una într-alta,
am ghemuit și patul și
de la o vreme rămâneam în urmă
cuprinsă de somn în spațiul alb dintre două invazii
în surdina visului
tropotul cailor devenea un ecou perimat
și nu mi-era frică
din ce în ce mai
număram lumina din șapte in șapte
și încă o dată șapte
de șaptezeci de ori câte șapte
și lumina nu avea capăt
mormântul era umbra căderii prin noi
cădea timpul lunecând ca prin sită
rămâneau
iamb, iambi, s.n. - picior de vers compus din doua silabe, dintre care, in prozodia antica, prima este scurta si a doua lunga, iar in prozodia moderna, prima este neaccentuata, iar cea de-a doua
știi tu cât am tânjit la cântecul tău de aur, frumosule, cât
până când limba mi s-a aurit
în cântecul tânjitoarelor de cântec sărutul pe gură
nu e decât poate doar una clipă la ceas un flux
mi se rupea o apă gura nesărată născând verbul alb nescris
prin mine trecea un cer într-o caleașcă albastră cu găuri
prin găuri alt cer și eu puneam repede perdelele de sticlă
și mă gândeam ce
știu că vei veni cu alt nume să-mi spui că acolo
unde eu întrebam nu era nici o ușă de teamă munții
își înghițiseră peșterile să nu te mai pierzi
să nu mă mai pierd eu ce faci când zboară cerul
povestea era că era un oraș cât o literă lungă de tine se desprindeau colorate trotuare cu pagini una peste alta luna până când luna decadentă leșină între cuțite ca o ceapă de aur ce mai plângeam ce
și ochii dormeau pe aripi de hârtie
ferestrele albe de zăpadă
decupând spațiul cubic
fisuri in tăcere
spiralele umede
și palmele dormeau pe aripi de hartie
flaușate atingeri
nostalgia
o să deszăpezim sorii și zorile
doar atât cât un strigăt de-a-naltul patul meu
arcuit, concav, încordat
coborându-ți cerul in trepte
tăceți!
trece nemurirea
cu o cochilie in spate eu pe
orașul se umpluse deodată de străzi
ploua intermitent cu tramvaie
eu bântuiam din felinar in felinar căutându-te
tu te mulasei pe o noapte de un atât de albastru
și cât aș fi vrut
și cât aș fi vrut
la temelia cerului
istoria lovea cu ciocane de aur,
cu ciocane de argint,
cu ciocane de aramă, de fier și de lut
pe prispa Orionului, Îmbătrânit de zile,
Tu priveai, Doamne, priveai și
mami, azi am văzut un elefante mare, mare
i-auzi! unde?
în oraș
și am văzut și un șoricel mic, mic
!! și ce făceau?
elefantul m-a mușcat
de ce?
era nervos
și șoricelul?
ăăă...șoricelul făcea ca
cu pleoapele închise
așa se vad umbrele umbrelor
când mersul pe întuneric
devine pretext negăsirii
reconstituim intrările
pe spații nedefinite
cu viteza sângelui repasăm
țesături labirintice,
se făcea
că într-o zi și-o noapte
căutându-Te
m-am găsit doar pe mine
speriat
mi-am tras mai aproape izvoarele
de-atâta neștiută insetare
copacul ce eram
-pustiit
haiku, haiku-uri, s.n. - (Livr.) poezie japoneză alcatuita din 17 silabe dispuse in trei grupe - din fr.haiku, engl.haikku
haplologie, haplologii, s.f. - (Lingv.)suprimare prin disimilatie totala a
ieri a plouat și miriam a văzut pentru intâia oară curcubeul, m-a intrebat cine l-a pus acolo...
tot pentru intâia oară s-a jucat cu o păpădie de-a suflatul in parașute
a cules o buruiană și mi-a
printre care Nu
era ușa in mine
uite că n-am știut
ca să mă-nțelegi
Nu mai vin
la capătul întrebarilor
începe o altă cunoaștere
cine mai știe
tu simulezi morți
sinucideri astenice
de fapt
seara numărai drumuri in palmă
patru trei doi
gata, desculță-mă,
nu vreau să-ți înmulțesc durerile
moartea-cea-cu-șapte-vieți
agonizând sub călcâiul femeii
vezi,
ce-ai fi fost tu
fără de mine ?
nu mă recunoști știam
ți s-au sălbăticit amintirile și mie
mi s-a lepădat părul de trei ori
mi-am cusut ranile si
am sfâșiat matasurile-n care m-ai iubit tu
nu aveai un mormânt decât in mine
Locuim lângă pădure.
mami, de ce nu mergem in pădure?
ce sa facem in pădure?
să vedem piticii
nu miriam, nu există pitici decât in povești
atunci să mergem in poveste
nu, nu putem merge in
plajă orange cu palmieri dimineața
eu tu pianul un aparat foto un ceas
eu ingenunchiată pe pian cu palmele eșarfă
pe grumazul unui soare pitic
pe fundal marea in reflux
absorbind reminiscențele
știi,
o mie de ani vor mai fi dupa dragostea noastră
ca o respirare ușoară, numărătoarea vesniciilor
e gata să-nceapă
mai ești aici?
sunt nerăbdătoare,
am auzit de dincolo de ploaie
sunetul