stanescu elena-catalina

seara, miriam îmi arată luna mami, uite o lună e aceeasi lună in fiecare seară, îi spun e o singură lună păi , mami, nu e una singură pentucă ieli era așa como una pelota, redonda, redonda si acum e

(cuib) femeia își mângâia sânul stâng ca pe o pasăre caldă zvcnind și ar fi desprins-o de trup, ar fi lăsat-o să plece, alergând în urma ei ca și cum un zmeu fermecat de hârtie o trăgea dupa

rotesc rochie de seară pe umerii goi exuberanța negrului tocuri atonice să sparga fluturii pădurilor văduvite lemnul rotundelor socluri palme spasmodice șold / la bailarína se muere bailando /

primavara mi-a luat ochii sa-si vada frumusetea i-am cerut in schimb inflorirea sa-mi acopar tristetea, mi-a imprumutat palmele, degetele lungi sa atinga cerul si norii i-am cerut in schimb

azi am fost tristă. miriam si-a construit un pistol.

o să deszăpezim sorii și zorile doar atât cât un strigăt de-a-naltul patul meu arcuit, concav, încordat coborându-ți cerul in trepte tăceți! trece nemurirea cu o cochilie in spate eu pe

uneori stingi in tine tot ce ard mai frumos, se umpleau goluri de căderea mea, cu gesturi precise imi demontezi geometria iubirii, iubirea mea de iubire, culoarea mi-e tot mai ingustă, o

din mine ieseau fire lungi, despletite un ochi mi se alungea in degradeuri lunecau lacrimi una cate una jumatate de inima batea insingurata si mersul schiopatam destramarea imi intrase

număram lumina din șapte in șapte și încă o dată șapte de șaptezeci de ori câte șapte și lumina nu avea capăt mormântul era umbra căderii prin noi cădea timpul lunecând ca prin sită rămâneau

jocul soarelui o sageata de aur mugurele spart

de ce nu cade luna de pe cer? pentru ca...e lipita de ce nu vorbesc pietrele? pentru ca sunt de plastic...asa..de jucarii de ce sunt mici furnicutele? ca sa se plimbe si ele de ce

timpul ca vantul adie-n val secunde norii, spulberati cerul sta deschis se vad vesniciile anotimp divin

tarmul luminii nisip de noapte rece timpul flux reflux

nu plange, sufletul meu, nu plange putin mai avem de mers cu talpile goale pe asprele pietre ce dor, ce vor sa ne pietruiasca trecerea, inca putin si ne vom inalta intr-un zbor fara

balada(balade) s.f. - creatie epica in versuri care relateaza o actiune eroica, o legenda, o intamplare istorica etc; bucata muzicala cu caracter narativ - din fr. ballade baroc(baroca, baroci,

locuia într-o casă mare un apartament cu multe camere și fiecare cameră era o altă casă în care altcineva o iubise împraștiindu-i sângele pe pereți un sânge pe jumătate dureros pe jumătate

orașul întindea spre ea cimitire telecomandabile femeia învățase fuga pe jos prin nisip în spatele ploilor derutante evadând prin propria-i burtă de asfalt spartă de călcâiul clarvăzător al

viața îi curgea dintr-un ochi niciodată închis urca înapoi spre el să-l spargă să treacă dincolo înăuntru afară să i se dilate carnea să se întindă ca o plasmă prin toate acele mistere fără nume să

viața o aruncase într-un harley davidson epopeic aceeași nesfârșită curbă periculoasă zidul timpului penetrabil acut prin care doar o singură palmă rănită îi încetinea durerile un țipăt cu