Mediu
de ce nu cade luna de pe cer?
pentru ca...e lipita
de ce nu vorbesc pietrele?
pentru ca sunt de plastic...asa..de jucarii
de ce sunt mici furnicutele?
ca sa se plimbe si ele
de ce ploua?
ca se face vara si vine zapada
de ce zboara pasarile?
ca sa zboare, sa zboare inca o data...
de ce e marea albastra?
ca se ne bagam in ea
de ce...
mami...ma culc!
miriam e pui de om si are 3 anisori
034088
0
În al doilea rând, dacă tot „am văzut lumină... am intrat”.
De aici încolo sper să pierd rândul... dacă nu deranjez, dacă deranjez...
Așa cum îmi „apare” mie aceast autointerogatoriu, el este o nevoie aș putea spune organică - sub vălul unei „copilării” esențiale a întrebării ca metodă - de a reveni și de a adânci continuu analiza, prin care, inofensiv până la intuițe să se evidențieze o fecundă diversitate de articulații a dualismelor abordate.
Este „jocul” unui suprasensibil care descoperă descoperindu-se, care apropie îndepărtându-se, care desface pentru a lega. Și mai important decât toate nu este „ce întreb” sau „ce răspund”, nici măcar „ce sunt întrebat” sau „ce mi se răspunde”, ci marea întrebare, în opinia mea, este: DE CE MÃ ÎNTREB? Care este esența acestui organism viu care este „întrebarea” și care face posibil ca EU să mă întreb?
Din păcate sau din fericire, la această întrebare nu aș putea răspunde. Cine crede că poate e un îndrăgostit de sine, un Narcis de circumstanță. Oricum răspunsul ar fi premisa unei alte întrebări (regresia la infint).
Cert este că există „Prima Întrebare” și „Primul Întrebător”, iar întrebarea este rodul imperfecțiunii, Perfectul fiind sieși întrebare și răspuns.
Îți doresc, Mae, să te „răspunzi” în întrebare, atingând perfecțiunea.
din „lumea celor care nu cuvântă”,