Sara Nagy

e ciudat uneori când plouă seara te face să te simți mai bărbat dacă mă ascund sub plapumă de teama fulgerelor de fapt singura mea frică e că ar putea să tune și ecoul să-mi creioneze ploaia asta a

nu am învățat de ce îmi place să fiu that unholy ghost in my life e mișto să nu mă demachiez seara să beau whisky ieftin să ascult muzică proastă să citesc bukovski până la cinci dimineața să dorm

uite fulgerele spintecă rochiile mireselor noi doar ne jucăm cu deshumarea aripilor încă plouă în a treia primăvară de când nu mai suntem fluturi acum uneori ne ținem de mână și simt sângele

toată viața asta ai învățat să pictezi durerea celor din jur și eu stau cu portretul tău încă atârnat în suflet nu înțelegeam atunci de ce de fiecare dată trebuia să dau muzica mai încet remember je

liniște în public. astăzi am să tac o să-mi las ochii putrezi să zbiere un amalgam de viață ce caută ieșirea prin viitoarele plăgi. v-am jurat că îmi voi smulge cîte o venă pentru fiecare

ne plimbăm pe străzile cu plămâni dezgoliți uneori suntem singuri mâncăm vată de zahăr și iaurt cu fructe traversăm culorile îngropate câteodată când așteptâm la semafor cineva strigă în urma

vântul aleargă în bocetul dimineții eu vreau să mă spânzur 240 kph șoseaua ar fi un ștreang pentru exilurile mele la viteza noastră orașul are gust de silabe înghițite pe stomacul gol uneori

5am țin în mâini corzile smulse de la vioara bunicului ochii mei ca două fiare privesc reinventarea gamelor la gâtul meu simfonia asta ciudată e despre sinuciderea mea în patru pe

Vreau să-mi înghețe palmele în căutarea fluturilor tăi descătușați. Să nu ne cunoaștem decât din zborul nocturn. Să gravităm în jurul timpului intern ca în jurul unor filamente pe jumătate goale.

eu te simt dispari încet acul îți mângâie venele ești tristă ca o curvă fără clienți mori cu degetele amorțite desenezi în cărbune un pântec iluzia ta de viață plăpândă câte trupuri au trăit în tine

înot printre alge căutând în vid cuvintele aruncate deasupra uitării munți ce s-au clădit între două corpuri găsește-mi aripi de fluturi albi la schimb să-mi amintesc căderea între două

de la facerea lumii încoace am tot scris despre viață în toate chipurile omenești clandestine am cuvântat în locul ierbii ne-am ridicat eul în șapte zări ale acelorași melaguri am construit curcubeie

cerul ăsta își trasformă ploile grele în tentacule îmbrățișează-mi tăcerile doar dimineața când curcubeul are în suflet culorile gândurilor nelucide ești surd de la primele zvăcniri ale pruncului în

mi-e atât de somn iarna asta că am ajuns să-mi descos venele îmi caut sângele port șosetele astea de teamă că mi-ai putea primi picioarele goale în viața ta de ce nu ne-am sinucide împreună e atât

îmi scrijelesc testamentul cu unghiile în locul unde caracatița își îneacă miile de brațe doar noptea aud cum picură tăcerea zilei de ieri și adesea în visele monolitice culeg roua și o ascund în

mi-am pironit degetele descărnate în ființa ta dezgrop cele patru puncte de suspensie tentacule ce îmbrățișează maladiv cancerul nostru comun muțenia sunt prototipul încarcerării unui suflet orfan

gărgărița mea doarme închisă în călimară la televizor se anunță încă o moarte rădulescu sara a decedat înghițită de oglindă azi la ora treișpe trezirea e timpul să reinventăm alfabetul vieții

întodeauna am simțit că între noi cresc stele cu fiecare cuvânt nerostit și e ciudat cum luna își proiectează cântecele în inimile celor ce ating clapele nopții vedeam lumea prin ochii timpului

…deschide ochii aici e sfârșitul nu cred că știi dar la viteza umbrelor nu mai există orizonturi poate doar proiecții ale răsăritului în suflet n-am învățat să conduc visele spre lună așa că