Rodica Lupu

verdele ăsta niarne se potrivește cel mai bine cu sângele meu prin el curg primele poeme ale ierbii lungi cât toate cuvintele vieții inima mea niarne pulsează-n afară tot ce-a pierdut prin

am evadat la întâmplare timpul l-am strâns în mine năvălind ca un ciclon clipele urcasem pe acoperișul sufletului și-mi iubeam viața știam că dedesubt nu era prea multă liniște mâinile

spune-mi niarne de ce crezi că se adună tot amarul ăsta de viață într-un pahar vrem nu vrem îi sorbim înfrângerile până la ultima picătură uneori când ne trezim din beția lor suntem atât de

poate că dincolo de tavan există un echilibru care menține-n aer amănuntele la fel cum aripile ce stau lipite de vertebrele elanului mențin zborul dincoace de tavan cuvintele n-au

aștept să vină luna mai niarne limpede ca o naștere nouă adusă pe lumea asta de furia procreării întâiului embrion are un caracter de puritate ca alăptarea puiului la sân mă simt o mare ființă

privește câmpul acesta niarne* este ca o copertă de carte ieșită din tipografie în celulele celulozei s-a impregnat mirosul cernelei și al cuvintelor scrise din câmp însă mirosurile țâșnesc ca

Aș spune că m-am împăcat cu timpul Învelindu-mă c-o frunză ruginie. Un șir de verbe închinate la ceremonie Brăzdează cerul fulgerându-mi chipul. Un singur gând îmi murmură-n litanie, În

Uitasem legământul acestei lumi pecetluit cu sânge și tăcere. De ieri uitasem că în curând, însumi voi fi în neant, doar adiere. Pași mărunți sunau prin timp, profetic înșirați după

aici noaptea e o invazie de licurici luminând în întuneric imaginile invizibile n-ar trebui să mă doară lucrul acesta oricum iubesc viața la fel de mult ca pe bărbatul strălucind albastru

mi-e iarnă în suflet și ninge cu gânduri viscolind în liniștea zilei cuvinte se reazemă de mine primind cu dalb aportul iernii știind că-n rătăcită clipă rămas-a ne`nghețată suflarea

copilul acela n-a crescut niarne se mai joacă încă șotron în pătrățele de liniște dând cu piatra în fiecare disecând inocența de atunci cu cioburile maturității de acum tencuind adezivul

când stau cu timpul de vorbă aș dori să nu-i mai spun toate amănuntele să-mi rezerv mie anotimpul călătorind de la o zi la alta prelungire a gândului sfidând cearcănele ultimei clipe la ce

când firul de iarbă sparge pământului coaja firavu-i suspin își înfige rădăcinile în adâncul nopților mele din avalanșa verdelui crud neasemuit dor îmi răsare mâinile întind să te caut prin

iată niarne cum anotimpul acesta își stabilește singur cât încape în el își ține evidența fiecărei nașteri și fiecărei ofiliri așa cum biserica ține evidența păcatelor își răspândește pe

să urc într-un oraș mai înalt ascultând ecoul veacului stârnind vântul defrișându-i tăcerile să calc piatra răbdătoare ca pe-o icoană a cărei aură răspândește în aer monadele adormite ale

uf tinerețe iar arunci cu geloziile tale neroade în acest anotimp ca și cum ai fi posedată de braconieri ahtiați după timp cu tot dinadinsul ții să-mi dilați plămânii nici nu observi că