Petru Teodor
Verificat@petru-teodor
„Sixto Rodriquez and blues over death”
Născut în plină iarnă (1978), pe seară, într-un București nu foarte de demult. Copilărind în mare parte prin Moldova pe la bunici și rude. * Liceul - Colegiul National Sfântul Sava, Bucuresti. * Universitatea de Medicină și Farmacie - Carol Davila, Facultatea de Medicina Generală, București . * Practică în…
Pe textul:
„șapte secunde " de Lavinia Micula
Recomandatdintre câte știu eu - mai aproape ai fost cu Adrian Suciu și Dan Sîrbu.
de restul nu prea știu.
spui multe lucruri pe care le gândești folosindu-te de păpușile tale.
este un joc de copii.
dar arunci câteva lumini asupra unor lucruri ce dor.
(poetul român din ziua de azi nu există.
decât acolo, în cuibul ăla mic ce se destramă, numit România.
cel puțin așa simt eu de aici, de departe.
?valoarea o cerne timpul.? - nu! valoarea o cernem noi. Noi suntem timpul! Toți împreună creăm un suflet pe care este bine să îl promovăm activ, oriunde am fi pe lumea asta. Dacă nimeni nu te știe, mori uitat de lepră. Nu mă refer la mine, ci la noi, ca popor. Când zici român 8 din 10 persoane străine întreabă "Budapesta?". Cine naiba a auzit sau știe de vreun poet român? "Alți români.")
Pe textul:
„CINCI pentru OPT, interviu NIG" de Nuta Istrate Gangan
întradevăr, cumva de acolo am scris.
adică de aici de unde sunt.
aceasta este o amintire a mea, dar care poate să fie foarte bine și a ta.
(pt)
P.S.: mulțumesc și editorilor de remarcare ([...]comentariu? - din punctul ăsta de vedere îi duc dorul lui AF.)
Pe textul:
„home(less)" de Petru Teodor
Recomandateste o feminitate care încerci să o transpui în celălalt.
ne "înveți o altă limbă pe care [tu] o vorbești cu 2 fluturi".
the language of one's soul.
și-atingi delicatețea "ca un copil / poate plîngi / dacă nu le auzi le provoci / le cauți cu lumînarea cu degetele / cu sângele ".
chiar și în părțile ei mai întunecate ("îți faci cîinele să uite de tine
în curând / te vei muta în Antarctica / să fii sigur că într-o zi vei muri de frig / lângă o cană de ceai / ținând la piept o umbră și cuvintele pe care doar tu le-ai auzit").
singura scăpare din calea morții - iubirea.
asta e ceea ce scrii.
Pe textul:
„Felul în care ne despărțim dimineața" de Lavinia Micula
feminin (scris cu patos, "și-mi înfig / în tine gheare și colți de sălbăticiune", "și-ți cunosc fiecare deget din care-mi construiești trepte și poduri către tine").
despre iubirea întreagă, cu răni șiroind sau pe care le zgândări ca să te trezești la viață ("și rănile mele cusute cu părul tau și rănile tale / lipite cu sângele meu").
și cu extaz ("și-mi las senzațiile să-ți cresteze pielea / să curgă-n tine [...] / așa ne împărțim și aerul, și fricile. și-atingeri / și fragmente de cuvinte").
unde lupta, distrugerea are sensul anihilării excesului sau legăturilor firave cu țărmul celorlalte lucruri ("în timp ce strig multe lucruri urâte și-mi înfig / în tine gheare și colți").
iar regăsirea se face prin tandrețe ("și tot în brațele tale mă ghemuiesc și adorm / ca-ntr-o vizuină caldă / bine ascunsă").
unul se varsă în celălalt și devin.
iubire.
Dumnezeu.
în perpetuul acum.
(acel [te] "pot lăsa în urmă" l-am adăugat pentru a schimba un pic viziunea și a îi da un aer mai lumesc.
doar acea iubire are nevoie de durere pentru a o putea lăsa în urmă când traversăm râul.)
Pe textul:
„october" de Folea Maria
RecomandatDe nu poți să-l atingi, atungi dansează-L, pictează-L, cântă-L sau (în cazul textului tău) bea-L. Adevărul este că oriunde îl găsești pe Dumnezeu. Poate trupul lor mort pe care ei îl poartă (aici mă copleșește imaginea aceea/ metamorfoza fetiței ce umblă pe drumul ăla nesfârșit unde ea începe să zărească viața și ceva sub ochii noștri moare în ea - din filmul "Sátántangó") ține de părăsirea acelei stări de reverie unde nu numai că totul se amestecă ("ci doar tovărășie. aici un vis, unicul vis, în mod egal se împarte."), dar se și simte ca un drog. Dumnezeu sub formă de drog. Fără el umblii ca un drogat și doar cu el trăiești. De asta te consideri "dobitocii aleg dobitoci". Pentru că te lași drogat de o iubire către.
cam asta am văzut eu în mesajul poeziei. Am rezonat cu forma simplă și construcție, mai mult decât cu esența. Cel puțin așa îmi pare.
(pt)
Pe textul:
„Republica La Mimi" de Leonard Ancuta
blestem? crima se reflectă în tine și prin asta în cei ce vin...
hm, poate Dumnezeu mai și iartă, cine știe!
cel puțin știu că nu există rigiditatea regulilor în Dumnezeu.
atât cât știu/cred și eu...
dar apoi asta nu este mare lucru.
(pt)
Pe textul:
„Provocare" de Liviu-Ioan Muresan
felicitări dragul meu LIM.
sau mă înșel?
(pt)
Pe textul:
„starea de bine" de Liviu-Ioan Muresan
sfârșitul labirintului nu se află acolo unde-l aștepți tu, ci, așa cu bine o spui, unde alegi tu. poate niciunde, dar mai ales poate oriunde.
viitorul este in studii, așa că be my guest and clădeșteți-l. target - point - shoot.
about the above - bine scris pa alocuri te prinde. dar dacă nu ai răbdare să ajungi la fereastra din mansardă, te poate și pierde.
succes.
(pt)
Pe textul:
„Despre cum nu mai este așa cum a fost" de Ecaterina Ștefan
drept să spun la Săpânța n-am fost niciodată, dar asta îmi crează pofte negândite, mai ales pentru poza cu cânele cela.
acum devenind un pic serioși, textul are coerență, îmi amintește de un imail al unei prietene. Dar are și un pic de derapare în hiperbolă prin jocurile/trick-urile folosite și prin violența contrastelor. ("Dar asta și era ideea!"). Peste toate se citește ca un cataif cu frișcă, iar asta e, cum am mai spus, rar.
(un tată "Spiderman"!, na!)
Pe textul:
„Terapia traditiei" de Elena Marcu
și foarte aproape de adevăr, cât poate fi acela adevăr.
dar durerea cea mare este reducerea din instinct, până la tăcere.
disoluția oricărui sfârșit.
unde noi suntem legați de un pământ pe care nu mai știm să mergem, de o substanță pe care nu mai știm să o înțelegem.
memoriile se sting în albul pur al unui copil.
astfel am văzut eu renașterea.
Pe textul:
„alzheimer" de ștefan ciobanu
lucruri mărunte reținem în inimă.
și ne farmecă.
tu la adăpostul iubirii.
cu dureri/depărtări și atingeri în memorie.
(și eu mi-am dorit un zmeu ce să nu se mai întoarcă din albastru, topindu-se încet ca o pată; dar viața are serpentine, și te răsucește de nu te vezi).
(pt)
Pe textul:
„Sare amară" de Lavinia Micula
ci piatra P.
rămâi alături de mine, constant în ciuda absențelor mele.
cum sunt pe alocuri în tărâmul acestei poezii.
sau în tărâmul acestei vieți (agonice, ori ba).
mulțumesc de parte poetică remarcată.
pentru mine contează.
(pt)
Pe textul:
„dual, mecanic" de Petru Teodor
ducem ecoul în noi a celui/celei ce se întămplă să fie
până când nu mai este, noi îl ducem precum pietrele
pentru ei îl ducem umblând înafara tympului prin încăperea
aceea cu zidurile albe până la ultramarin, umblând ziceam
lei în cușca noastră de sticlă, ritmic
dar ei (el-ea, polarizarea) ce duc?
ei își dezbracă frânghiile, dezvelindu-și goliciunea de os,
își scutură mâinile de nisip și-apoi se aruncă
în cer, iar din cer în apă, și-apoi din nou în ceruri, și tot așa
cosând pântecele acestei cezariene deschise
copilul stă pe mal și strânge neputincios pietre în mâna lui mică
și moale în care schițele abia se osifică
este un soare în toate ce stă să omoare
aripile și n-are-alinare căci pieptul mamei abia se mai mișcă
(pt)
P.S.: multă tristețe în poeziile tale. Frumos și trist. Ca tot ceea ce merită pe lumea asta citit.
Pe textul:
„visele doamnei cu geamantane" de Ioan-Mircea Popovici
Recomandatîntradevăr poezia asta este o frază extrem de lungă, poate un experiment liric, nu știu încă, dar cu siguranță face parte din viața mea - direct sau indirect. Dezordine lingvistică - hmm, nu știu ce să zic, se prea poate să dea impresia asta, poate că sunt prea departe de voi, prea departe de mine... câteodată.
Despre partea cu ecletismul - Doamne fere'! Acesta este doar un segment din viața mea, atât de lung cât o secundă. Imaginează-ți o oră din amestecul de mai sus plus un câmp de bombe explodând aleatoriu și atunci ajungi în locul meu. Iubirea apare fragmentar în ea... Sau poate deloc, cine știe!
Oricum - îți doresc cel mai frumos lucru pe care ți l-ai imaginat. Și îți mulțumesc frumos pentru timpul și semnul ce mi le-ai acordat! Pentru mine contează.
(pt.)
PS.: poate că ar fi o idee să las viața mea înafară... who knows...
Pe textul:
„persoana întâi" de Petru Teodor
tristețe șî durere.
iubirea - o clonă... interesant.
iubirea este o formă de a fi.
moartea - negarea, forma de a nu fi.
succes și inimă ușoară.
(pt)
Pe textul:
„alb-roșu" de Petru Teodor
aici perspectiva ta m-a surprins - iubire desăvârșită...
pentru mine a fost o despărțire de iubire.
poate tocmai de aceea desăvârșită.
dar am schimbat un pic perspectiva și, întradevăr, se poate vedea și așa.
cum am mai zis - fiecare vede cum simte.
cu deplină mulțumire,
(pt.).
P.S.: de exemplu - pt mine seara ta de jazz o regăsesc tristă, singurătate și liniște, aproape o lipsă totală de sunete, doar ritm. Dar de acolo vin sunetele, din tine, cel ce e martorul acelui cântec, cel ce se alătură acelui ritm. Iar lumina devine un soi de promisiune, așa și cum a fost de când ne-am rupt de ea.
Dar există și a doua interpretare - îmbrățișarea/dragostea ne-"crezută", amestecul neacceptat sub ramurile ploii - a dus la moarte. El a plecat să iubească toată ploaia, ea a plecat cu rămășițele iubirii - cămașa (simbol cristic, a celui ce a "îmbrățișat" ploaia). Doi ce trebuia să se mistuie în unu prin încrederea/împărtășirea unuia în/din altul, prin refuz/absență redevin doi, și prin aceasta condamnă iubirea la moarte. Chiar dacă mai continuă să împartă aceeași "casă", rămân doar amintiri din iubire. Dar cine e acest el? "Mi-e frică să mor în picioare (pregnant, conștient, rupt de vise) atâta vreme cât aș fi vrut să o fac din dragoste, cu tine." Acel "tine" este - spiritul (?), legătura - cordonul ombilical ce încă te mai ține hrănindu-te din Dumnezeu.
O poezie a imediatului, tangentului.
Dar... "pune-ți o dorință
și lasă lumânarea să ardă:
o să fie bine."
Asumarea greșelii ("părăsirii") și mistuirea în lumina/speranța dorinței. La marginea unei iubiri imposibile.
Desigur - există și alte perspective.
Pe textul:
„alb-roșu" de Petru Teodor
eu am zâmbit.
mult.
aproape copilărește.
dar mai ții tu minte cât de greu era când eram mici și eram supărați și nu știam de ce? ei, acum știm de ce, dar parcă n-am vrea să mai știm.
fiecare copilărie are farmecul ei, dar în toate parcă se regăsește un dud și un cântec de leagăn.
dar cu cât crești, cu atât mai rar te lași fermecat de inexplicabil.
așa observ.
devenim orbi. tot mai orbi...
iar mâinile noastre devin bisturie.
(pt)
Pe textul:
„Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul " de Ottilia Ardeleanu
