Despre cum nu mai este așa cum a fost

Astăzi am avut un colocviu în spitalul din Galați. Spitalul acela e un adevărat castel kafkian. Nu știi pe unde se intră și pe unde se iese, iar când treci dintr-un culoar în altul, musai treci prin niște cabinete în care se lucrează. Deschizi ușa și acolo cineva face niște analize de sânge, traversezi cabinetul ca să ieși prin altă ușă care te duce într-un alt cabinet, unde se citește la microscop, apoi ajungi într-un culoar și acolo sunt alte multe uși. Pe una dintre ele scrie acces interzis și, când întrebi pe unde să o iei, tocmai acea ușă ți se indică. O deschizi, traversezi zeci de cabinete și finalmente ajungi undeva unde te așteaptă nimic altceva decât așteptarea. Cam așa e viața mea de doi ani jumate încoace. Nu ai timp să te uiți la cer, copaci, drumuri, zăpadă, nu ai intimitate să rămâi singur cu tine și alții nu au intimitate să-și facă treburile fără să-ți simtă răsuflarea în ceafă, un labirint straniu în care nu știi unde se află finalitatea, cum vei ajunge la ea și mai ales cum vei ieși de acolo. Cu scrisul e cam la fel. Scrisul meu așteaptă într-un hol în care nu există scaune. Eu în ce direcție o iau ca să ies de aici?, am întrebat azi de vreo 30 de ori. Asta mă întrebam și cu câțiva ani în urmă, legat de cum aș putea să nu mai fiu obsedată de actul de a scrie în așa hal încât să nu treacă o zi fără să pun ceva pe hârtie. Atunci vedeam tristețea lumii, dragostea lumii, simplitatea umbrelor, nelimitarea cerului. Atunci aveam gesturi în cuvinte, culori în stări, furii, uimiri, magnetism. Totul putea fi pus în cuvinte. Orice era permis pe hârtie. Ritmul își impunea singur tempoul. Sfârșitul se oprea oriunde avea el chef. Pierderea în anumite imagini era însoțită de o devărsare abundentă de adrenalină, în tot corpul. Acum există numai adrenalina, ca termen științific, ca neurotransmițător, ca mediator chimic, ca stimulator pentru calciu, ca punct de pornire pentru inotropismul cardiac pozitiv, batmotropismul cardiac si tonotropismul cardiac, adrenalina – un cuvant scris pe o tablă, derulat în filmulețe în care celulele se micșă, substituindu-se reciproc, schematizat în diversele procese prin care se găsește, imprimat pe o planșă fixată într-o anumită mansardă din fereastra careia natura se vede frumos, dar nu ai timp sa te preocupe admirarea ei. Ninge acum când mă uit prin fereastră. Fulgii mi-au fost cuvinte. Acum a rămas numai urâțenia clădirilor care se văd în fundal. Limbajul fantasmei a devenit limbaj biomedical. Între ele, nicio tangență. ianuarie 2014