Poezie
Republica La Mimi
2 min lectură·
Mediu
dobitocii aleg dobitoci, spunea berryman.
eu sunt în fața chioșcului La Mimi, cu o bere în mînă, între bețivi.
cu mințilelor găurite ca hainele de alcool, inocenți, breji, aiuriți,
amuzanți.
și alcoolul curge cum timpul. alcoolul e timp.
iar timpul curge după ce mai expiră cîte un lot. pet-urile la liber,
ei acumulează viață. să fie cît mai mult pentru moarte.
să fie măcar cîțiva ani în plus de murit, să rămînă cît mai vii
după aia. și
nu e nici o panică.
ei vor lua în ochii lor luminile verzi, de neon, ce înconjoară chioșcul –
le vor duce mult, mult în întunericul lor. vor lua strălucirea pierdută
a ochilor mei și-o vor obișnui cu negura
nu cumva să rătăcesc drumul spre casa rece.
nu e politică La Mimi. e stat în stat, un mic Vatican în religia
beției.
aici dumnezeul beției a lăsat fericirea ca pe un cîine fără lesă
care se gudură de picioare, se pișă pe ele.
cînd luna se uită spre pămînt, ei scormonesc cu privirile în cer un tunel
prin care luna le cade în bălțile de pe limbă și o înghit nepăsători
ca pe-o pilulă ce-ți face creierii muci.
statul să se ducă dracului. aici e mica republică socialistă a beției
unde băutura se împarte și țigările se poștesc. aici nu există pomană
ci doar tovărășie. aici un vis, unicul vis, în mod egal se împarte.
toți rămîn în aceeași memorie universală, în vena ei
înfig seringa, o umplu cu sîngele saturat de drog și mă întind și eu lîngă ei.
dobitocii aleg dobitoci. iată-mă aici, în cîntecul poetului atît de rupt
de realitate
atît de departe de lume. acolo oamenii mor fără să știe cine sînt.
nici noi nu știm. dar suntem aici cît o mai dura. ne-am lăsat averile & familia
și am plecat la război, sfinți. împărțim cuvîntul, pacea.
luați de gustați.
și cînd se sparge gașca La Mimi, fiecare cară cu greu un trup mort
spre casă. îl așază îmbrăcat pe pat, îi aranjează frumos mîinile și se roagă
în minte pentru încă puțin
alcool. asemenea celor atinși de har, cu puțin alcool și cu mîinile tremurînde
ei învie mortul. în fiecare
dimineață.
033.152
0
De nu poți să-l atingi, atungi dansează-L, pictează-L, cântă-L sau (în cazul textului tău) bea-L. Adevărul este că oriunde îl găsești pe Dumnezeu. Poate trupul lor mort pe care ei îl poartă (aici mă copleșește imaginea aceea/ metamorfoza fetiței ce umblă pe drumul ăla nesfârșit unde ea începe să zărească viața și ceva sub ochii noștri moare în ea - din filmul "Sátántangó") ține de părăsirea acelei stări de reverie unde nu numai că totul se amestecă ("ci doar tovărășie. aici un vis, unicul vis, în mod egal se împarte."), dar se și simte ca un drog. Dumnezeu sub formă de drog. Fără el umblii ca un drogat și doar cu el trăiești. De asta te consideri "dobitocii aleg dobitoci". Pentru că te lași drogat de o iubire către.
cam asta am văzut eu în mesajul poeziei. Am rezonat cu forma simplă și construcție, mai mult decât cu esența. Cel puțin așa îmi pare.
(pt)