Petraru Ionut

mi-ai zis la minus câteva grade femeile deschid bărbații și se aruncă înăuntru atunci vin grămadă peste noi primăverile mi-ai zis imaginează-ți visele mergând lângă tine dezgolite ... doi

a asfințit lumina și zâmbitori cu palmele strânse-n buchete de ură alergăm în spatele nostru o avalanșă de simțiri gata să ne răpună ridică strigăte spre cer în nori de praf să ne oprească

într-o zi doua ființe la fel de diferite s-au întâlnit și uite unde s-a ajuns la începutul unei zile în care ceasul îmi numără minutele de dragoste acoperite sub un cearșaf de culoarea

uita-te la ea cum roade din mine cu poftă e stația tuturor diavolilor iar eu un tren rătăcit uit că nu pot să mă drămuiesc între toate gările și odată va trebui să aleg unde îmi voi pune capăt

sunetul ăla de leagăn ruginit se întâmplă să-ți mai chinuie amintirea pipa lui bunică-tu fumegă pe undeva pământul trage din ea de parcă ar fi ultimul fir de iarbă fug tot felul de umbre

dați-mi o pâine poate mă așez la masă cu toată lumea fumez o țigară din acelea șmechere cu filtru sunt luat de după gât de o nevolnică mă îmbăt prematur poate chiar mă bagă cineva în turma asta

sunt într-un tub de metal cu locul la geam prins în siguranță sub centură sunt aproape de motor mestecăm în liniște norii congelați sunt un tub de carne cu buzele uscate turnați-mi

de la tata am învățat să citesc și să fac integrame îi plăcea să-și ocupe mintea să măsoare cu ruleta să pună cumpăna el a făcut cu mâinile lui mici și nemuncite patul în care dormeam cu

½Au trecut doi ani. Doi ani precum două secole l-au ținut departe de aerul ăsta tare. Abia așteaptă să ajungă la bunică-sa. Deja își imaginează brațele deschise ca două aripi de vultur ale bunicului

în mine au locuit mulți oameni mărimi peste mărimi pe conștiință mi-au rămas inegal pantofii ideilor pantofii femeilor pantofii fără șnur amintirea bunicului din ranița unui război mondial am

de la un balcon încălecat de generații pe ducă arunci viitorul tocat mărunt, ars, stins, pentru că știi să mergi înapoi de două ori mai bine ca ´racul. toate asta îmi amintesc de cum eram

dragul meu/draga mea în timp ce scriu cuvintele de față Ban își strânge ultima suflare dintre noi stă în același colț printre semințele uitate de la treierat când Maria le-a furat din fundul

lia e femeia care începe cu a fost odată poartă dresuri peticite cu asfalt și nu adoarme decât după ce numără de 1001 ori culoare verde într-un bărbat o iubesc la genul ăla masculin profund

până la chiuvetă uiți visul cu femeia împărțită cu grijă la fiecare bărbat și amorțeala încheieturii devine un fel de dragoste mai iritantă de la o zi la alta înspre ieșire omul nopții mai

muză într-un maldăr de străzi poartă o perucă ieftină cu autografe clasice în rimă lăsate moștenire de poeții văcărești corp amorf tatuată cu un ingambament deja antic ochii plini de ziare