Paul Bogdan

Ai îndrăznit să-ți faci în mine cuib, ascunzându-te de viață în verdele-mi crud, de primăvara clipei ud, netemându-te de trosnetul încheieturilor, miilor, ce pier, de singurătate,

Luna este neclară în seara aceasta, se ascunde după norii gândurilor noastre, mai jos de astre, mai sus de împliniri, de dăruiri. Strălucește undeva, pe orbita frântă a trecutului nostru,

Calci albastru în prag de val Născându-te spumă, Alb pal În glumă, Afrodită eternă, Modernă Curg nisipuri în privirea-ți 'nnoită, Plajă risipită, Pe lungimea mărilor mele De

Ai venit însoțită cum era și firesc. Te-am chemat, alintat, visat, singură, cu roșu pe gură. Ai venit cu sânul deja mângâiat, început ca un verde măr, cu alte buze-frunze, prinse în

Suflete ieși odată! Mergi tu pe unde nu mai putem merge-mpreună, umblă tu fără să-mi mai tremuri în mână. Ieși suflete, ieși! Dă un ocol prin copilărie, Sărută-mi mama, Sărută-i

Vă rog să vă aliniați. Nu mai merge așa, să treceți cum vreți voi prin viața mea. Mă deschideți buluc ca pe o ușă batantă, toantă, fără clanță și vizor, fără zăvor. Vă vânturați în

Parc-ai exersa pe mine exorcismul, profană. Eu n-am să-mi scot din cap Sau din alte unghere tâlcuite, ideile mele aducătoare de moarte zici tu, de viață cred eu. În van rotești fraze și

Vine și timpul când cuibul, cel îngrijit, cel încălzit de trupul păsării mamă, se va pustii. Va cânta pasărea durerea pe limba ei și se vor aduna norii, scutura copacii, răsări și apune soarele peste

Pe câmpie, sub o umbră de răchită Aplecată peste maluri, Radiind morfee calmuri, Greu se vede, amorțită, Roșu crud, firavă floare cu corola adormită. Cu petale cât o pleoapă, Cu o frunză

Te mai pot vedea levitând Pe roșul fond al pleoapelor mele închise, Și rând după rând după rând, Fioru-mi renaște în treze-palpabile vise. Proiecții de geamăt cuminte Încă-mi atârnă cercel

Nu am mai simțit atât de multă durere. Toată strânsă într-un singur punct de parcă toate cerurile și sub-pământurile s-ar fi adunat într-un singur bob de neghină. L-au aruncat vânturile

Astăzi, după ce m-am trezit cu o clipire mai decrepit, mai sătul de îmbuibare cu veșnic iubit, mi-am luat tot ce-mi strânsesem prin ungherele sentimentelor stabile și cu hotărârea de a fi din astă

Ioană, Ioană te voi prinde când gândul nu-ți va fi aice și te voi ridica tu Ioană, prinsă de subțiori cu jerbă de nu-mă-uita, și te-oi legăna prinsă de Luceafăr și de colțul Lunii. Vedea-voi spaima

E prea târziu să beau cafele, Mă împănez cu deasă ceață `nnodând țigările-ntre ele, Mai fac lumină în odaie. Mă-ntreb `n a cui oglindă tu femeie, vei atârna un zâmbet

Iarăși dimineață. Îmi ridic patul în chingile țintuite în perete. Saboții de lemn, cu inscripția M-DP-06495-Rahova, au bareta ruptă. Trebuie să îi repar înaintea apelului de dimineață. Aseară l-am

Aplecat peste hrisoave sau pe tomuri de-amintire, Cu piciorul strâns sub sine Rupt vremelnic de-o iubire, Desenează cu limba jumate-n gură, Iar jumate pe hârtie. Din „sechelele” prunciei

Fiecare petală un sărut umezit de ploaia primăverii, Fiecare floare o mângâiere în ochiu-mi posac, Prospețime jilavă, îmbătătoare în lumina serii Când înmugurești cu astre, floare de

Careu pe a cărui linii impuse Ne străduim să nu pășim, Pe acele hașurări ce despart, Concis, majoritar admis, negrul de alb, Ne cuprinde între granițele sale Formate doar de noi și purcese Din

Iubitei mele Maria Ioana Pârguite-mi par și mintea îmi aplec spre-a le culege, Roșii ale tale gânduri Ce purced din al tău trup prigonit de aspra lege. Și urât de crudul zeu al realității