Blestem

Ioană, Ioană te voi prinde când gândul nu-ți va fi aice și te voi ridica tu Ioană, prinsă de subțiori cu jerbă de nu-mă-uita, și te-oi legăna prinsă de Luceafăr și de colțul Lunii. Vedea-voi spaima mușcându-ți buza a nesărutată, ai țipa dar nu va fi nimeni prin preajmă care să-ți audă bocetul de fată mare hălăduind prin cerurile văpăii ce mă-ncearcă. O să fâlfâie fricile tale între zări albe și negre, între zorii de zi și ăi de noapte și-ai să amesteci stelele cu ele așa cum în oalele vrăcioaiei se amestecară blestemul meu pentru inima ta, mătrăgună, rădăcina omului, bale de câine turbat și două picături vărsate la ceas de singurătate. Și ce-oi mai râde ca apucatu când ți-o cădea salba de lumină a văzului în pumnul meu strâns. Și-oi izbi cu el de pământ de-or pietri toate dragostele ce suflă prin lumea mare. Or cădea atunci și Luna și alți luminători și cerul cu toate cerurile. Că dacă eu nu-s drag, nimeni să nu mai fie nimănui drag pe veac. Și ți-oi face groapă în piept la mine și ți-oi pune val de mireasă nenuntită. Oi chema lăutari de ăi de cântă numai în nopți fără de zi, și-or zice din cobză peste tot nesfârșitul de nenorocul meu. Pan 30.05.2002