Portret

Ora 20:00. Trenul mă leagănă de două ore ca în cobilița unei tinere muntence. Stațiile scurte, întrerupând ritmul gândurilor, mă trezesc din amorțeala plăcută a scufundării în somn. Sunt obosit. Delegații, drumuri epuizante, gândul de întorcere, fotoliul de acasă, paharul chihlimbariu în care se epuizează cuburi de ghiață. O oboseală plăcută mângâiată de sentimentul împlinirii îmi ridică colțul gurii într-un zâmbet. Bătrânelul din fața mea, trecut de șaptezeci, cu fața brăzdată de griji și vârstă, îmi vede surâsul cu ochi-i umbriți de stufărișul genelor și frecându-și mâinile șmirgheluite de treburile gospodăriei îmi spune cu glas de fumător: “Taică si vedi câ iești obosât. Și zici di-o țuică di prună bătrânâ? Îi di iaste două mâni făcută. Curată taicăăă... ca lăcrima.” A refuza românul simplu de la țară când te îmbie să guști din munca mâinilor sale nu este un lucru de făcut. Gust. Arde! Prietenia ca și făcută. Eu frânt, moșul plin de energie calorică, rezultat al vestitei prune fierte. Dialogul se transformă încet-încet în monolog și așa ajung să aflu o viață de om în timp ce trenul mă leagănă îmbiindu-mă la un somn ce cu greu, din politețe, îl alung de pe gene. Își povestește viața. Întâmplări din copilărie, amintiri de pe front, toate relatate cu un glas gutural, fără cronologie. Îi privesc ridurile feței și venele arse de soare ce îi ies de sub gulerul scrobit al cămășii pentru a se pierde undeva în coama deasă și albă a părului. Se mișcă așa cum o fac doar șerpii de grădină vara când, toropiți de soare și mireasma fânului se încolătăcesc pe o furcă uitată în grădină. A fost pe front “pân Hrim” până la “torsura Donului”. Soldat până la sfârșit, a scăpat neatins. “Dumnezeu Drăguțu o avut grijă” ca să se întoarcă la baba lui ce se prăpădi “mai anu”. Nu a avut copii că baba a fost “stearpă”, este singur acum și pensionar. Stă în casa din satul unde s-a născut și în ograda căruia își petrece timpul ce i-a a mai rămas de dus. Doi- trei pruni, o palmă de pământ din rodul căruia își hrănește “văcșoara” este tot ce are de la viață. O astfel de viață și un sfârșit atât de palpabil, fără speranță de schimbare i-ar îngrozi pe mulți. Pofta sa de viață și lucirea din ochi îmi spun că este un om fericit. Înțelepciunea vârstei? Oare totul este de fapt o așteptare? Totul este fericirea de a trăi? Ne năștem și murim singuri? Sunt întrebări la care sunt sigur că nu mi-ar putea răspunde dar al căror răspuns îl cunoaște prin însăși ființa sa. În tinerețe avea părul ca pana corbului. Prietenii îi spuneau Negru. Asta până după “școala specială” când a ajuns impegat. De atunci a fost “Dom Șef”. Poate de aici i se trage aspectul milităros și șapca veche cu bordură roșie ce se odihnește pe suportul de bagaje. Trebuie să cobor. Îmi pare rău că îl părăsesc dar sunt aproape convins că își va continua monologul mult timp după ce o să rămână singur în compartiment. Coboară la Focșani. Mă gândesc de acum la munca de birou ce mă așteaptă. Măcar o singură zi liberă să am… ce bine ar fi să mă pot “hodini” cum ar spune moșul. Îmi fac calcule și îmi programez totul după priorități. Sâmbătă Galați, duminică Brăila, grădiniță fetei … oare ce altceva mai am de făcut? Îmi iau bagajul și îmi iau la revedere de la bătrân. Trenul a dat semnalul de intrare în gară. Îi doresc sănătate. Îmi răspunde invitându-mă pe la el prin sat “de-oi avea vreo dat treabă”. Să întreb de bătrânul Negru sau Alaci. Cobor din tren avându-l imprimat pe retină și pe undeva prin neliniștile mele din suflet. Pan 11.03.2002