Paul Bogdan

Sincer nu-mi prea pasă „de ce și cum”, „de cine și ce” vreți să spuneți. Sunt într-o pasă bună, ce mă ține aerian, nepăsători de voi, pășitor ca pe lună. Așa, pe jumătate imponderabil,

-Bă Gică, nu-mi placi! Zău de-mi placi. Ce are ăsta cu mine? Nici măcar nu mă cheamă Gică. Mă plimb și eu ca tot omul după o zi de muncă. Mă tot prăfuiesc pe ghete de vreo două ore prin Obor. Am

- Care râzi în front bă? Boule! Se bălăngănea rău Mistrețu. Se pare că băuse destul de mult dacă, animalu’ ce era, la 1.90 d-abia mai putea să ducă. - Bă leat! Auzi bă, îl face lent major pe

N-ai avut ce face și te-ai născut o frumusețe perfectă, o frumusețe rece perfectă, un cristal cu fațete egale ce reflectă trist neperechea în tot. Singulară ce ești! Nici inel, nici

O minune, ca o explozie m-am născut, un început, o stare de gratie, un răcnet fără imitație, o inspirație de viață, de suflet netot, poate peltic un ecou țâșnit din nimic si din

A fost seară, mai ții minte? Îmi sângerau ochii de lumina lunii, de durerea lumii. Sclipeau în întuneric ca o făclie târzie, pâlpâindă, mai mult moartă decât vie, pulsândă, plăpândă

Se încruntă cerul la mine, de dimineața devreme. A început norii să cheme, vreo mie de boabe de grindină, o mână gospodină, ce mă bătu pe spate crunt, mărunt-mărunt. Mi-a luminat și

Ce de bobi, ce de bobi! Te-mpodobi ca o gingașă, ca un vin în fașă, cu cei robi zemoși, ce cad „pleasc”, înrobiți sub teasc. Chiuieeee, chiuie de durere boabele, strâmbele,

Te plouă! Trage-te sub mine cuminte, să nu mai cadă norii, rostogolindu-se ca roata morii, asupra ta atât de sălbatec, torente-torente, tunete-tunete, intră sub mine, a

Uite cum îmi arunci în față acest Adio, parca ți-ar fi încununată experiența cu brio, o victorie asupra unor lucruri ce nu le știi, de la copii până la singură a nu muri. Te întorci mereu pe

Îmi era candela stinsă de o boare de suspine. Ghemuită, strânsă-n sine ca în bobul de tăciune doar aprins și stins degrabă, zăcea flacăra de veghe încremenită ca în moarte, în stingeri

Orchestra albastră de coarde Se aude aproape Iar noi ca pe ape, Valsăm cu mișcări leoparde. Rotiri de aburi purtate de vânt Ne ridică tandru Sub policandru, De la pământ.

Baba oarba! Baba oarba! Strig chemând, fugind prin tine, hohotind fără rușine, când îți văd sub cea năframă, ochii tăi închiși cu teamă, mâinile întinse-n mine cum mă pipăie de-a valma,

O floare de salcâm petală albă Mireasmă de pădure înnoptată, Esență de lumină fără pată Ce din aproape mâna îmi înțeapă. Un cântec fără sunet de tromboane, Numai viole, flaute și naiuri, Îmi

Frunza crudă de absint Te îmbată înspre floare Prin petale, prin petale Te scufunzi ca-n labirint. Ai culege-o amețit, Dar se apără, și-n piele, Roșii stropi de crude stele Îți dau semn că

Știi că ne mai vine câteodată să murim, Mie mai des, ca eu sunt ăla, ca liliacul Ce saltă din pală în pală în ținterim Noaptea, beat de vânătoare și de ridicul. Tu știi că îmi vine să mor des,

Sunt ca piatra aia ce o arunci în fântână, udă, întunericită și seacă-nisip pe dinlăuntru. Sunt ca piatra aia din mâlul fântânii, rece, privind gura luminii, strigând lumii

Plutesc visele în tine, mângâindu-ți genele cu tresăriri, cu amintiri deformate de roșul genelor din pleoape. Cred că acum zbori, ai o victorie pe chip, ți-ai întins mâinile către sori,

Cochetez și eu cu tinerețile trecute. Mi-am luat iubită nouă, mai nouă decât toate iubirile și ma drăgostesc cu ea ca un apucat. Păi cum să nu mă iubesc cu ea, în ea și pe lângă ea, dacă ea-ul