O zi

Iarăși dimineață. Îmi ridic patul în chingile țintuite în perete. Saboții de lemn, cu inscripția M-DP-06495-Rahova, au bareta ruptă. Trebuie să îi repar înaintea apelului de dimineață. Aseară l-am stâlcit pe Cal. Probabil este la infermerie cu botu’ bandajat. Mi-am rupt saboții în dinții lui. Dacă nu observă Domn Șef vânătaia de sub ochi poate scap de izolator. Poate. Pe peretele din față zugrăvesc altă lume. Trasez aproape mângâind contururile băncilor, a copiilor, lecția predată, conturul Evei. Pe sub imagini se zăresc ca găurile din pânza unui cinematograf de țară: „Marcu – au mai rămas 16”, „AMR – 2 ani - 6 l - cinșpe zile”, „/////XXX”. Este umezeală. Eva îmi zâmbește la cafeaua de dimineață. Fumează ținând țigareta în colțul gurii, aplecată. Mă privește cu ochii aproape închiși din cauza fumului. Bănuiesc un zâmbet. Frumoasă femeie. Ne-am cunoscut la nunta lui Dan. Venise cu soțul ei. Un tip pontos, cult, cu început de chelie înțeleaptă, profesor la “Arte”. Îl mai văzusem la câteva galerii. Umbră a lui, m-a atras prin zâmbetul stânjenit, eleganța cu care îi ținea brațul, umărul de pe care, încăpățânată, aluneca bareta rochiei de seară. Ne-am întâlnit după o săptămână. Pasiune și abandon instant. Ne-am iubit fără a ne spune multe cuvinte, simțeam că ne căutasem până atunci. De când am venit aici sunt într-o permanentă luptă cu mine și cu cei din jur. Mă închid în mine și-mi spun că nu sunt de aici, că nu fac parte din grupul lor. Zeghea, părul tuns, mâncarea la gamelă, jargonul de “mititica”, până și saboții aștia de lemn ce nu am apucat să îi repar... toate și altele multe mă împing zi de zi mai jos, acolo unde aș fi scuipat cel puțin cu indiferență. Ierarhia în dormitor a fost primul lucru cu care a trebuit să mă obișnuiesc. Mai bine zis reobișnuiesc. Are un iz de armată și de veterani imbecili. Mutre periculoase ce ascund temeri care mai de care mai profunde. Nimeni nu este sigur. Mâine mă vor aștepta să adorm. Trebuie să plătesc pentru dinții Calului. Și asta pentru un pat de la fereastră... pentru un nenorocit de pat. Fluieratul mi-a provocat întotdeauna repulsie. Mai ales acel fluier ce-ți sincronizează mișcările cu cele ale grupului... te face atât de mic. Frunză mă exaspera cu arbitrajul său și cu cadența în orele de sport. Mă opream din predare urmărind încântarea piticaniei ce sufla cu nădejde într-o bucată aiurită de fier. Mă întorceam la lecție privind ochii din bănci nelăsând să se vadă pe chip gândurile sadice ce mă încercau. Eu, care scriam cu bucăți minuscule de cretă pentru a nu scârțâii sinistru pe tablă, zâmbeam clasei încercând să o aduc acolo unde o lăsasem. Frunză scrie cu bucata aia aiurită de fier pe zid. Din spate îi văd ceafa lată și mâinile păroase ce se mișcă din ce în ce mai rapid. Fluierul frecat de zid scoate sunete stridente. Își răsucește capul încet către mine cu o sută optzeci de grade și îmi surâde cu chipul Evei. Scrie continuu, din ce în ce mai repede. Sunetul a ajuns la paroxism... stingerea. Mă ridic. Am amorțit în hruba asta. Frunză a dispărut luând cu el și surâsul Evei. Era primăvară. Aveam întâlnire cu Eva în Cișmigiu. Plecasem cu două ore înainte. Ploaia ce primenise trotuarele Bucureștiului mă îndemna la umblet încet. Vitrinele mai păstrau încă articole de iarnă. În unele dintre ele tronau mari afișe cu reduceri de preț. Mă distra acel “Sale”. Chiar mă gândeam să-mi cumpăr o pereche de clăpari. Poate iarna următoare ieșeam și eu undeva. Un scrâșnet de roți m-a scos din calcule. Frunză. Omul ăsta chiar nu putea să facă nimic în liniște? Vroiam sa trec mai departe făcându-mă ca nu l-am observat. De pe scaunul din dreapta, o femeie se aplecase peste el acoperindu-l cu părul și îl săruta pătimaș. Cine ar fi crezut că piticania poate avea o relație cu o damă atât de înfocată? Ca să vezi! Sărutul nu se mai termina. Eram curios. M-am ascuns după ghereta de ziare stârnind la rândul meu curiozitatea vânzătorului. Avea o rochie verde. Portiera s-a deschis lăsând să iasă pe caldarâm un pantof de seară, un picior superb, stălucitor în dresul de mătase. Ca să vezi! Idilă serioasă cu “cădere la așternut pe vreme de seară”. Îmi acopărisem gura ca să nu izbucnesc în hohote de râs. Părul îi acoperea genunchiul. O baretă a rochiei verzi îi alunecase de pe umăr. Mâna, cu degetele răsfirate, parcă pentru a o culege dintr-un morman de scaieți, o ridică înspre gâtul ce încă pulsa a oboseală. Perpetuu încăpățânata baretă. Ceilalți mă socotesc un ciudat. Nu mă voi putea obișnui aici. Poate voi sfârși mâine noapte sau poate mă vor ignora. Mă doare spatele de la umezeală. Caut pe bâjbâite un obiect cu care aș putea să scriu AMR 7 ani, 3 luni și 10 zile. Găsesc ceva ce aduce la pipăit cu o bucată de cretă. Din obișnuință o rup și încep să scriu AMR... literele păstrează conturul Evei, îmi strivesc fruntea de zid căzând în genunchi. Bucata de cretă cade pe cimentul izolatorului rostogolindu-se spre ușă. Râsete de copii mă fac a mă întoarce sever către băncile aflate undeva în spatele meu, în întuneric. Rând pe rând văd chipurile din bănci speriate de reacția mea nefirească. Sunt copii buni. Ce m-a apucat? Din ultima bancă îmi zâmbește sângeriu Eva. Pan 22.05.2002