Jucători formați

Aceasta nu e o poezie. Este mai degraba o descriere a unei stari de fapt. Spun ca nu e poezie pentru ca lipseste lirismul. Fiorul. Textul este rece, cerebral. Nu exista o interpretare emotionala a starii de fapt. Adicatelea ce simte autorul in legatura cu conventiile, \"mitologiile\", formalismele care limiteaza sensurile, in sfirsit, cu mama tuturor acestor norme, si anume Dogma. E de bine? E de rau? Care-i concluzia? Care-i morala? Dogma, in felul in care este formulata in ziua de azi, nu e cumva depasita? E bine sa se ignore evolutia punctului de vedere al omului? Noile experiente care exind granitele accesibilului? Cind dogma devine prea \"strimta\", ce facem? Renuntam la ea sau, pentru ca nu putem sa ne coordonam existenta fara un sistem axiologic, o mai schimbam pe ici pe colo, in punctele esentiale? :)
De fapt, daca stau sa ma gindesc, orice sistem axiologic am adopta, oricit ar fi de progresist, obtinem tot o dogma.
Ma intreb daca a reusit cineva, vreodata, sa traiasca fara o \"mitologie\", fara o explicatie pentru ceea ce ne inconjoara si pentru propria existenta, in fine, fara dogma intr-o forma sau alta. Si sa nu-si piarda busola. Sa accepte, pur si simplu, evidenta: ca NU EXISTA explicatie. Si sa nu i se faca frica.

Ai dreptate Hermann, nu este o poezie, este o ... \"Ganduri\":). În textele proprii sunt de un lirism aproape patetic, nu știu de ce această scriere a ieșit atât de \"cerebrală\" și lipsită de sentiment. Poate frecușul de conformismul zilnic îmi dă uneori starea de epuizare sentimentală. Din fire sunt un neconformist dar respect canoanele Dogmei deoarece ele s-au format la baza oricărei grupări și, după părerea mea, omul este o ființă socială.
Așa cum ai spus, modificarea sau dizolvarea unei Dogme duce la inființarea alteia deci, este imposibil a trăi total independent. Individul nu numai că nu poate să trăiască răzvrătit în grupul de care aparține dar este chiar dependent de legislația grupului. În fine, subiectul este prea larg dacă ne dorim să tratăm Dogma în general, ca un mănunchi de canoane director aparținător oricărui fel de grup social. Prerea mea este că Dogmele se schimbă în timp odată cu evoluția individului. Doar că, uneori nerăbdători și iubitori de independență proprie, ne-am dori ca această metamorfoză să se întâmple în timpul vieții noastre. În final doresc a te întreba dacă ai făcut referire la o anume Dogmă?:)

Scuze, nu am observat ca e la rubrica \"ginduri\". Nu as mai fi criticat lipsa de sentiment.
Nu, nu m-am referit la o anumita Dogma.

Sa moara calu\'! E foarte misto ce ai scris aici, mi-e si frica sa comentez fiindca orice ar putea suna imbecil pe linga textul asta atit de solid...

Un text cu subtilități și cu un !lirism tehnic!. O negăsire ca un requiem la porțile eu-lui deja depersonalizat, târât în mundan... Îmi place.

Constat ca se produce \"descatusarea\" si nu oricum,ci indepartand inca un vesmant al fiintei.Dupa cum reiese din text,ai fost candva in \"posesia\" propriei \"mese de sah\",chiar pentru o fractiune de secunda.Astept sa citesc despre trairile din acel moment...

buuun. mi-a placut descatusarea ta. spusa cu nerv si aproape impecabila. primul vers sau farama de gand cum vrei tu s-o definesti insa este prea ambigua, prea greoaie. dat fiind faptul ca nu ai nici un fel de constrangeri versificatoare ti-as sugera sa o modifici.
cat despre dogme, inexplicabilul sugerat de hermann poate deveni o dogma in sine. cred ca dogmele sunt conditia sine qua non a ratiunii.

ma surprinde evolutia gandirii tale de la infofolitele in principii biserici ale homosexualilor pana la sculptatele din sine mese de sah. hai liberare!