Papadopol Elena

În versurile

școala de duminică m-a învățat să curăț sufletul cu betadină și că drumul spre noi înșine ocolește prin iad

poate ar fi mai potrivit să dezinfectez, în locul verbului să curăț?!

Un poem profund, însă îmi transmite un sentiment de tristețe. Am lecturat cu interes! Multă inspirație în continuare!

În strofa a doua mi se pare nepotrivit adjectivul enorme; într-un cadru dominat de cuvinte precum moșneag, basm, poveste, Făt -Frumos, balaur, șoapte faur... cuvântul enorme nu pare din același câmp semantic și mi se pare că întrerupe atmosfera de poveste sau mai mult, mi se pare bombastic.
Și m-am mai oprit la versul acesta din ultima strofă:

Îs însă neputând în tot alaiul

greu de pronunțat, drag coleg; în rest am înțeles mesajul, îl consider de calitate, numai trebuie făcut ceva acolo unde am insistat și... chiar în primele versuri

Văzduhul e al păsării tezaur,
Comoara mea pitită unde dorm e

acest verb a fi care se repetă în versul al doilea!

Am citit cu plăcere, domnule Ștefan!

Mi-a plăcut poemul; încep direct, cu impresia păstrată după lectură; un poem sensibil, senin și dureros totodată...

oare mâine te mai aflu tot aici,
oare are vreun sens să mai vin
după tine sau între timp vii tu după mine
pe aripi de gând ca să mă cerți că nu am
învățat nimic din viața asta dacă tot
nu știu să îmi țin promisiunea

până la urmă trebuie să recunosc că îmi place
să cred că ne vom mai revedea,
chiar și dacă nu plec acum la un moment dat
tot va cădea între noi decorul pictat

Nu comentez versurile, dar mă regăsesc în sentimentul încercat, trăit în timpul lecturii.

Am pătruns textul dumneavoastră, unul scris de suflet și nu de un robot. Versurile acestea

de scris am scris
despre alte gesturi
și am creionat
durerile
altora
și m-am bucurat
atunci când
a fost cazul
chiar dacă
măsuram cu pasul
distanța
dintre mine și Dumnezeu

potențează expresiv conștiința și ceea ce vă este atribuit ca har, însă pentru a pune în evidență dimensiunea spațiului superior în care este scris mesajul, este căutată înțelegerea, cunoscută revelația..., eu aș elimina chiar dacă și aș trece verbul măsuram la gerunziu:
și m-am bucurat
atunci când
a fost cazul
măsurând cu pasul
distanța dintre mine și Dumnezeu

Mi-a plăcut poemul, nu are un scenariu cum se poartă acum, să ai doar senzația de woooow în timp ce citești; nu necesită descifrarea, însă în arta lui, este surprinsă profunzime, este surprins sentimentul!

Da, trebuie să mă întorc pe poem; e mai potrivită groaza și mă gândesc la tot ceea ce mi-ați propus; rezonez. Mulțumesc mult pentru lectură și recomandări. O duminică frumoasă!

Eu cred că înțeleg de ce se întâmplă acest lucru la Ilie; probabil are o moștenire genetică de a povesti; bineînțeles că inspirația mai poposește în sufletul lui Ilie și sub formă de poezie, însă, mânat de acea moștenire despre care spuneam,obține mai repede imortalizarea momentului, impresionat de acea energie, pe care nu dorește să o piardă. Câteodată, chiar dacă porți în suflet ceea ce dorești să exprimi,nu găsești forma sub care să o distribui, să o împărtășești celorlalți.
Nu știu dacă este grabă, dar sunt sigură că Ilie a imortalizat acest moment, pentru că a fost purtat pe aripile lui. Și mie mi-au plăcut aceste versuri:

am privit pentru o clipă
înspre apusul pe care-l felia o frunză

Rezonez cu ceea ce ai simțit, dar și cu recomandările domnului Ionuț. Mai adaug, de exemplu, că, după cele două versuri menționate, aș elimina versul ce urmează:
înțelegând ce pricinuia efectul acela

Iar despre versurile:
atunci s-a strecurat
și nimeni nu i-a simțit prezența

spun că poemul trăiește și fără ele
(Dacă nimeni nu i-a simțit prezența, înseamnă că nici tu)

Și aș mai spune, așa că părere, că versul:
am privit pentru o clipă
să fie începutul unei strofe noi, deoarece acest lucru ar însemna o pauză descriptivă, lăsând loc imaginației..., misterului între versurile:
dacă n-am lăsa imaginația să treacă prin cadru
și
am privit pentru o clipă

Apreciez, Ilie, pentru că surprinzi naturalul și emoția!

domnule Ionuț, atât pentru minipoem, cât și pentru analiza lui. Am citit cu bucurie. Nu știu să răspund pe măsura ajutorului oferit, dar simt că Mulțumesc din suflet îmi reprezintă acum ceea ce doresc să transmit!

Tot lucrând la aforisme, m-am obișnuit să apreciez mai mult esența, însă mai am de lucru la capitolul acesta. Vă mulțumesc foarte mult pentru această formă contrasă.
Mulțumesc, din suflet, și editorului care mi-a recomandat textul, însă, cu tot respectul cuvenit, accept această transformare a poemului și sper să nu supăr prin gestul meu, însă voi încerca să păstrez porumbelul într-un poem separat. Mulțumesc încă o dată și domnului editor, și domnului Ionuț Caragea! Las aici și forma care a fost, dar și pe aceasta, care mi-a rămas:

Săracele izvoare care au secat

câteodată între mine și lume
se află o prăpastie adâncă
dar în suflet păstrez duioșia
amintirilor reînviate
povești ce îmi aduc alinare
mai mult timp
mai multe speranțe

cred în soare și în nori
rugându-mă să fie timp frumos
să vină ploi de vară
să te cunosc
să-ți spun tot dintr-o răsuflare

dacă aș fi ajutat porumbelul rănit
pe care l-am văzut în parcare
l-am privit doar cum prea agitat
a încercat să își găsească un loc pe caldarâm pentru ultima suflare
printre atâtea mașini
prietenul de zbor i-a rămas alături
acea miraculoasă tăcere
creând ființele perfecte

săracele izvoare care au secat
săracele păsări demodate
care nu vor mai zbura
cine
dintre cei care n-au crezut în nimic
poate să redea zborul acestor ghizi amuțiți
când batem drumurile pe Pământ
ca să cunoaștem natura


"Izvoare secate"

între mine și lume
o prăpastie adâncă
în suflet păstrez duioșia
amintirilor reînviate

povești, alinare, timp, speranțe
soare și nori, ploi de vară
o răsuflare
prin care să te cunosc

izvoare secate, păsări demodate
cine ar putea să redea zborul acestor ghizi amuțiți
când batem drumurile
pentru a ne cunoaște natura?

După cum am observat, nimic nu este întâmplător, așa cum cred că nici această întâmplare, la care am asistat, nu a fost întâmplătoare. Mi-a transmis un adevăr, de fapt, m-a convins mai mult de un adevăr.
Vă mulțumesc din suflet pentru trecere și mesaj! Cu prețuire și prietenie!

Îmi place foarte mult varianta propusă de dumneavoastră, domnule Ionuț Caragea. Este superbă! Dar cum să fac să nu pierd scena reală, a porumbelului, cea care a fost sursa de inspirație...
Și încă, până să postez poemul, am mai eliminat din surplus. Sunt de acord cu ceea ce a spus Ilie... știu... și am simțit lucrul acesta , acum când l-am recitit, după ceva mai mult timp de când l-am scris. Vă mulțumesc din suflet! Pot păstra varianta dumneavoastră?

Mulțumesc mult pentru trecere pe pagină! Ar fi ideal să se întâmple acest lucru în momentele de creație: și mai multă coerență, și mai multă precizie în exprimare... Totul a pornit de la o scenă adevărată, identificabilă în poem. Îți mulțumesc încă o dată! Spor și ție!

fiindcă mă gândesc ce mai putem face, ca să mai îmbunătățim, chiar și varianta mea; îmi plac jocurile de idei și simt că acest poem poate fi schimbat, să-i dăm ceva meritoriu, să-l scoatem din banal, pentru că are foarte mult sentiment

după clipe lungi de așteptare
mi-ai venit iubite
cu mângâierea

să-mi sting dorul în ea
sufletul și inima să nu mai lăcrimeze
tristețea amară să înceteze

să mă culcușesc în brațele (tale)
ce mă cuprind
să rămân așa nemişcată
nici moartea să nu ne despartă
să fii primăvara trăirilor mele
în visul magic
plămădit de stele scăpărătoare

După lectură, eu am contras, experimental, o variantă mai liberă a emoției transmise de versurile dumneavoastră. Iată:

după clipe lungi de așteptare
mi-ai venit iubite
cu mângâierile tale
cu iubirea

să-mi sting dorul în ea
sufletul și inima să nu mai lăcrimeze
tristețea amară să înceteze

să ne îmbrățișăm în nopțile reci
să fii primăvara trăirilor mele
din visul magic plămădit de stele

Am încercat să înlătur cuvintele, care îmi par în plus, ca de exemplu:
după nopți și zile lungi de așteptare (mai există o dată cuvântul nopți la final) în vis, în sfârșit, în brațe; dragostea (deoarece mai există și cuvântul iubirea); am eliminat și versul: aș da ani din viață să nu mai pleci- mi s-a părut a fi un clișeu care strică, efectiv, starea de poezie...
Apoi formularea: în brațe să-ți stau - mi s-a părut că merită să fie perfectată, să fie transformată într-o îmbrățișare
Cam atât... Pentru câteva minute am trăit și eu acest alt început...

pentru analiza poemului.Pentru mine este prețioasă.

Ilie, pentru trecere și semn! Așa să fie!
La mulți ani!

Îmi place întregul poem. Mi-a ajuns în suflet. Îmi place această îmbinare ingenioasă a realității cu ceea ce se află dincolo de porțile ei; m-au captivat versurile de început, pentru că pun în lumină dorințele de neoprit...

nu mai număr treptele până la iubire
sunt multe și timpul meu prea scurt
prefer o plimbare prin pădure
gânduri care să se risipească în eter
libertatea murgului pe care l-am crescut în suflet
o alergare prin ploaie prin ceață prin nori
un selfie cu tristețea și un popas în tăcere
urcușul drept fără un scop în sine

Un An Nou fericit, cu sănătate și inspirație, Ottilia!

Un An Nou cu sănătate și împliniri și... îmi mai doresc să aducă fiecăruia putere de a transforma întunericul în lumină, acea lumină valoroasă atât pentru propriul suflet, cât și pentru altul. La mulți ani! Și la finalul fiecărui an ar fi bine să ne spovedim literar! (Așa cum a făcut Ilie!)
Frumoasă confesiune literară, Ilie!

în același timp, am remarcat formula mai concentrată, romantică, empatică, profundă, masculină (în teritoriul limbajului) oferită de domnul Ionuț Caragea. Eu îți dăruiesc varianta mea. Multă inspirație mai departe...!

M-am conectat la poezia ta, fiindcă și mie îmi plac fântânile și mi-au însoțit copilăria... am citit poemul tău și i-am primit apa lui rece și limpede, curată, însă, degustând-o, am încercat să o analizez: în formula ei se găsesc câteva cuvinte de prea multe ori: sete, fântână, rugină, apă...
Uite, am lucrat și eu o variantă, care, la rândul ei, mai poate fi optimizată. Nu știu ce gândești despre acest lucru, dar m-a inspirat această potolire de sete...

am găsit o fântână
cu un lanţ ruginit
legat de o bârnă
atârnând o găleată
ce am lăsat-o să cadă
până la fund
trasând o linie lungă
din palmele murdare
până acolo unde era mai adâncă

doar din gura ei
apa-i atât de bună
eu... cu buze uscate de sete
privind răsturnat cerul
cum umple un gol
mă gândesc
oare ce stele aș alege?
să tulbur întunericul nopții
acum când e distanța mai scurtă?

Dar, și în varianta mea, predomină o: articol nehotărât și pronume. Agreez mai mult varianta oferită de tine, însă mai trebuie lucrată: repetițiile de care ti-am spus, timpurile verbale... O agreez pentru că mă atrage ca scenariu...

Dar de când este la mare
A uitat de sacu-n care
Mai este și sănătate
Cea mai bună dintre toate

Domnule Miclăuș Silvestru, foarte plăcut catrenul dumneavoastră și așteptăm continuarea, pe principiul plăcerii lecturii!
Crăciun fericit!