Ottilia Ardeleanu

omor vremea pe masa de gânduri clepsidra vârful unei idei o tinerețe amenințată și ea mă sfârșește pe mine

am să declar negreșit ziua ventilatoarelor nu fac altceva decât să te ia pe sus să te ia de urechi să te prindă de degete să-ți facă părul de gorgonă să te rotească în sensul acelor de

m-am urcat anume într-un tren personal am mers aproape o zi cu priviri de copil prin geamul tuciuriu de câte câmpuri străbătuse până să ocup locul miilor de navetiști ori turiști soarele

mă dăduseră la oraș pentru mai multe șanse era exigență la internat control riguros nu prea aveai ce să faci unii săreau gardul de fier ca să prindă un film o discotecă un sărut ajungeau cu

nu era lampa lui aladin de gaz lumina ochilor noștri înghesuiți într-o carte lemne trosneau în suflete o sobă încinsă până a doua zi când ne despărțeam în nume de oameni ne duceam

aici se râde mult de capra vecinului ca să moară acolo nu cred că mai contează ordinea alfabetică bonul de intrare la câți doctori ai fost câte case terenuri mașini ori cerul

în toate articulațiile bărbatului sunt însemnele femeii iubitule care-mi ești pe pământ sfințească-se venirea ta vie dragostea ta facă-se inima ta precum în carne așa și în univers nu ne

"Oraşul avea o singură casă, casa avea o singură încăpere, încăperea avea un singur perete, peretele avea un singur ceas, ceasul avea o singură limbă." (Crusta-Gellu Naum) Îmi amintesc. O

nimic nu este întâmplător nici prezența nici lipsa noastră mai ales cuvintele rânduite după cum se nasc prunci în iesle în fiecare An (31 dec. 2011)

facturez ultimele zile le pun preț și tva le bag la impozit pentru toate tristețile mele pentru toate zilele ploioase furtunile și ceasurile înecate în oceanul acesta sufletul meu fără faună

plumbul se scurge pe ziduri crispate zdrențuind piepturi cărămizii pe umerii cocârjați mantaua foșnește trist lumini privesc rătăcite spre oameni smerit ca în fața unei icoane ce stă să

timpul meu de femeie s-ar duce degeaba dacă n-aș fi prezentă în timpul tău de bărbat

uneori viața e malachit ori cinabru sau pur și simplu un amestec potrivit ori nu timpul îmi creează imagini lumina cade într-un fel pe fața lucrurilor descopăr cerul fiecăruia norii pot fi

când ești foarte foarte visător realitatea fuge de tine dar și unii oameni neștiind de stratul norilor și cât de bine se poate fuma acolo orice moment pe care jos de tot nu l-ai putut face să

o lume șifonată asta ne așteaptă când ieșim pe ușă mână în mână apoi ne separăm eu fac dreapta mereu e cel mai simplu atâta vreme cât nu există niciun sens ne îndreptăm rigid mecanic rotițele

să mori ar fi ultimul lucru la care te-ai gândi nici nu-ți trece prin minte cât de simplificat este acest drum într-o lume în care se zice că mergi la odihnă o casă amenajată unde plătești

să simt degetele tale printre degetele mele ce scriere caligrafică în fiecare câte metafore înfloresc inepuizabile și nemuritoare arătări simbolice fluidizarea până în tălpi a

oamenii din sat plecau dimineața se-ntorceau seara el bocănea atent să nu deranjeze moartea o lăsa să intre să se asigure că îi încap și picioarele că stă comod cu mâinile pe piept răstimp îi

mă văd în ape clare umerii mei mici au acea chemare de moliciune ca pentru tâmple de poet răspântii până spre crud boticului adulmecător după frăgezime pe țugui se inspiră un aer de

Femeile sunt atinse de fiecare cuvânt. Bărbații ating femeile. Bărbații sunt cuvinte care ating!

atipică viaţa doar n-o să facă infarct acum merg mai departe spre soare lucrează la drumuri şi poduri de maree melcii mai puternici decât sisif pe lujere ciupite de larve ca nişte idei fără

noi trecem ca printr-o coridă ne naștem pentru-a muri creștem ne exersăm forțele iubim disecăm lucrurile oamenii mergem înflăcărați pe un drum plin de pericole ca și când în fața noastră o