Ottilia Ardeleanu

nimic nu este întâmplător nici prezența nici lipsa noastră mai ales cuvintele rânduite după cum se nasc prunci în iesle în fiecare An (31 dec. 2011)

facturez ultimele zile le pun preț și tva le bag la impozit pentru toate tristețile mele pentru toate zilele ploioase furtunile și ceasurile înecate în oceanul acesta sufletul meu fără faună

plumbul se scurge pe ziduri crispate zdrențuind piepturi cărămizii pe umerii cocârjați mantaua foșnește trist lumini privesc rătăcite spre oameni smerit ca în fața unei icoane ce stă să

timpul meu de femeie s-ar duce degeaba dacă n-aș fi prezentă în timpul tău de bărbat

uneori viața e malachit ori cinabru sau pur și simplu un amestec potrivit ori nu timpul îmi creează imagini lumina cade într-un fel pe fața lucrurilor descopăr cerul fiecăruia norii pot fi

când ești foarte foarte visător realitatea fuge de tine dar și unii oameni neștiind de stratul norilor și cât de bine se poate fuma acolo orice moment pe care jos de tot nu l-ai putut face să

o lume șifonată asta ne așteaptă când ieșim pe ușă mână în mână apoi ne separăm eu fac dreapta mereu e cel mai simplu atâta vreme cât nu există niciun sens ne îndreptăm rigid mecanic rotițele

să mori ar fi ultimul lucru la care te-ai gândi nici nu-ți trece prin minte cât de simplificat este acest drum într-o lume în care se zice că mergi la odihnă o casă amenajată unde plătești

să simt degetele tale printre degetele mele ce scriere caligrafică în fiecare câte metafore înfloresc inepuizabile și nemuritoare arătări simbolice fluidizarea până în tălpi a

oamenii din sat plecau dimineața se-ntorceau seara el bocănea atent să nu deranjeze moartea o lăsa să intre să se asigure că îi încap și picioarele că stă comod cu mâinile pe piept răstimp îi

mă văd în ape clare umerii mei mici au acea chemare de moliciune ca pentru tâmple de poet răspântii până spre crud boticului adulmecător după frăgezime pe țugui se inspiră un aer de

Femeile sunt atinse de fiecare cuvânt. Bărbații ating femeile. Bărbații sunt cuvinte care ating!

atipică viaţa doar n-o să facă infarct acum merg mai departe spre soare lucrează la drumuri şi poduri de maree melcii mai puternici decât sisif pe lujere ciupite de larve ca nişte idei fără

noi trecem ca printr-o coridă ne naștem pentru-a muri creștem ne exersăm forțele iubim disecăm lucrurile oamenii mergem înflăcărați pe un drum plin de pericole ca și când în fața noastră o

Jurnal. O iau de la zero. Azi, august demențial. Îmi tremură bărbia. Niște țânțari admiră tabloul dinaintea lor, cu ochiuri pe care praful depune sedimente, mici cochilii în care timpul intră

trece prin câmpul răpus ca un fazan în zbor fumul cocioabelor la pipă rece plutonul de execuție țintește mă fac părtașă la căderea serii cu pieptul ciuruit într-o baltă de

plouă acid răpăie cu vorbe persiflarea armă de calibru smulgi din tine și tragi în oameni nimeriți din plin unii rămân cu privirea dusă calci pe cadavre ca pe

ăl bătrân cum îi ziceam toți era mic și îndesat nu știu unde încăpea atâta suflet îl știau și alții de prin alte părți de om bun și gospodar făcător de case cum doar în legende mai aflai a

văpaie pârpălind amiaza-frigăruie soarele abia se târăște la umbră rănit de urletul disperat cu ocara bine fixată în cătare poți doborî liniștea din copac când calci pe cioburi oasele