Ottilia Ardeleanu

babele și-au înnodat zdravăn baticurile și-au lipit strasuri pe dinți apoi au plecat să semene ultima ninsoare împrăștiind toate boabele de prin buzunare înghiontindu-se dădăcindu-se au tras

deșirând din inimă ovale iubiri purpurii floribunda îmi sângerează ochii din gene catifelate răsucite într-o furișare eoliană hiacinturi clipesc curcubeie pălăriuțe pistruiate cu boruri

Mamă, nu sunt lângă tine să mai ațâț focul să duc cenușa dimineața s-acopăr tălpile copacilor cu ea să mai poată păși către primăvară să ne întâmpine cu brațe de flori fără degerături pe la

Tinerețea este ca o poșetă de damă. O arunci pe un umăr, nici nu trebuie să știi care, și pleci. Alergi, aproape. Sari ca un cangur cu marsupiul strâns pe corp, eventual cu o curea lată și o cataramă

Dimineața se arăta suavă și fragilă ca un trup de primăvară somnoroasă mângâiată de un uriaș cu fața arzând roșu-auriu, înălțându-se dinspre marea ce părea potolită, măcar pentru o vreme, de dorurile

E seară ca oricare perete mucegăit în care stele se fac a străluci pe-o parte, aceea în care nu te găsești, iar umbrele înfășoară soarele ca pe o pâine ce va trebui să-ți ajungă până la salariu.

Una adormită, căscată și cu ochii lipiți de umbre bâjbâind străzi morocănoase, cocârjate și fără dinți. Negricioasă, rigidă și mohorâtă, cu zorii denși căzuți pe gene încărcate de greutăți și de

Marea a fost rece cu mine azi. M-a primit cu o mătură de ciori gălăgioase. Și cioburi de ape. Eșarfe țesute de curcubeu, toboganele se încolăceau în jurul soarelui care zâmbea, stingher, dintr-un

toate pălăriile chinezești se întâlniseră la șuetă vântul înfigea bucăți de spumă în piepturi nisipii personaje rigide aveau nasturii descheiați și se trăgeau nervos de mâneci ba chiar se

priveam printr-un soi de mătăsuri tu îmi spuneai că am ceață în ochi mă striveam de aparente hublouri telefonul mobil se culcase pe-o ureche iritată dreapta imita ștergătoare de parbriz

Mă trezesc cu un cumplit dor de poezie, de parcă nu mă culcasem aseară tîrziu cu ea, eu cu capul pe bătrîna mea pernă, ea cu capul pe capul meu încă tînăr, și nu stătuserăm înlănțuite pînă spre

câinele! m-a mușcat și am devenit în stânga latru ceața de cărămizi o altă lume dincolo nu poți pătrunde decât prin efracție în dreapta chelălăi pădurile de mâini scofâlcite spre

orașul începea de sus din forfotă șerpii își aruncau sâsâielile colorate peste cuiburile ierbii agățate oarecum la balcoane scări de lumină coborau în cute de culoarea libertății un fel de

gerul e pașnic dimineața face gimnastică cu mușchi ninge viscolit doar în iriși în cealaltă încăpere aparat încins fără chef l-aș da mai departe poate necuvântătoarelor restul se pricep la

ninge de parc-ar scutura vecina de deasupra fața de masă cu firimiturile de revelion peste rufele mele întinse la uscat dar dacă mă apropii mai bine de hubloul naturii plâng pescărușii cu boabe

Dac-aș putea să curăț cuptorul ăsta de funingine! Toată viața am copt în el pâinea suferinței De i-a crăpat buza de durere. De aș putea să sleiesc fântâna asta cu lacrimi! Nămolul timpului s-a

Ești vulcanul clocotitor, a cărui lavă se prelinge pe mine, ușor, și mă pârjolește, mă cuprinde, mă desprinde, mă adună, mă risipește, mă sărută înfocat, mă soarbe și mă înghite cu nesaț pătimaș, de

un oraș de acoperișuri fără uși ferestre ziduri. table zbierând țigle deviante și policandre verzi ținându-se cu brațe noduroase să nu alunece. încă vieți ori ceva asemănător în derivă o

Aceasta nu se vrea o poezie Ci, mai mult, un fel de a scrie prietenilor mei virtuali Aș vrea să le-aducă fiecăruia câte ceva Măcar o metaforă pe care să o agațe de gând Unora oximoroane tropi

Răsucită foiță într-un căuș Cu ten de negru Rotocoale câte 5 Se iau la braț în lungul tăcerii Risipindu-se înspre tine Greu stor tras de forța gravitațională împotriva noastră Grav do de