Clișeu17: Despre fericire

Vreau să vă mărturisesc ceva. Fericirea are rafturi. Da, nu glumesc. Nucul din curtea școlii prinsese ceva rotunjimi și cum umbrea prea tare spațiul de joacă, a preferat să se dedea meșteșugarului, decât să ardă gazul prin vreo sobă rătăcită în mileniu. În camera mea pare că miroase a nuci. Pe o etajeră, într-un coșuleț artizanal, am pus câteva, așa doar cât să dea o notă distinctă, farmec și originalitate cuibului. Au grijă vecinii mei, doi bătrânei mereu veseli, deși nu prea au ei motive să fie așa, să ne aducă și nouă o sacoșă plină, de fiecare dată când se duc la bătutul nucilor, pe marginea șoselei. Un drum național ce împrietenește două localități, dându-și mâinile atât la sosire cât și la plecare. Da, sunt niște oameni foarte de treabă. Le place să vorbească, să povestească, mai ales. Iar eu și dragii mei, metamorfozați interior la stadiul de copil, le înghițim vorbele și rămânem cu gustul acela dulce-amărui până când ni se face dor de alte și alte întâmplări tălmăcite într-un limbaj molatec, autohton, țărănesc. Și-atunci, le batem la ușă, întrebându-i de sănătate. Ei se simt cumva alintați, ne invită în casa lor, ne servesc cu delicatese preparate de dumneaei și ne așezăm la o altă serie o mie și una de povestiri din viața unor oameni atât de normali, că aproape uitasem cum este să te mai găsești în starea aceasta. Revenirea la realitate se face cu greu, căci intrăm în subiecte ca în labirinturi și orice relatare devine motivul unor noi întrebări și tot așa, ne desprindem ca din amintirile lui Creangă: mai învățați ca niciodată, mai ușurați de ofurile vremilor trăite, mai avizi de viață și de cunoaștere. Fericirea mea e cât tot peretele sufrageriei. Rafturi din nucul despre care vă spuneam se ridică până în tavan, ca iedera ce-și împletește singură cărarea de parcă ar toarce. De pe ele, strălucesc cuvintele. Aici este o întreagă lume. Alice aici a găsit țara minunilor, Cenușăreasa pe aici și-a pierdut pantoful, Făt-Frumos aici le retează capetele zmeilor și balaurilor. Urcând încă un etaj vei vedea corola de minuni a lumii deschisă ca o magnolie, o invitație la vals scrisă cu litere aurii, câteva dovezi ale expedițiilor cireșarilor, reginele și regii Franței și ai Angliei. Excalibur... în miniatură, așezat pe un colț, parcă păzește toate aceste personaje. Mai sus, stau atâtea povești de dragoste îmbibate în intrigi, fierturi otrăvitoare. Cavaleri și prințese. Sentimente ca niște corăbii care plutesc între mare și nori sau care ajung pe fundul oceanului asemeni titanicului. Alăturat, este cenaclu. Se recită, aievea, din Eminescu, Minulescu, Arghezi... Nichita, Cărtărescu... și alții... mulți. Și mai sus, Cioran vorbește în disperare. Iar toți cei ca el încearcă să facă teoria chibritului. Eu asist la convorbirile lor ilustre, la oratoria debordantă, așezată pe sofa ca pe patul lui procust. Într-un colț, se pictează. Pânzele se ridică precum velele suflate de vânt, iar penelurile lasă traiectorii emoționale, chipuri, peisaje... romantism, simbolism, suprarealism... monumente, fresce, stiluri... Alături stau poligloții. Francezi, englezi, germani, italieni, spanioli și alții ca ei, cu câte un ghid ori dicționar în mapă, trebuincioase atunci când trebuie să descâlcești alte lumi. De cealaltă parte, spre nordul polar, cum mușchii care copertează trunchiurile solzoase ale arborilor, etalându-și greutatea și exactitatea, sunt în continuă cercetare tratate și compendii, culegeri, tabele, scheme... Da, dacă nu ați știut cumva, fericirea este o bibliotecă. Una masivă. Una care ar ajunge până la cer, dacă aș putea avea atâtea vieți câte straturi atmosferice măcar... Una în care există oameni adevărați, sentimente profunde, nenumărate scenarii și sufletul meu în care toate acestea și-au făcut loc cu atâta nonșalanță, cu atâta bunăvoință! Cu atâta neobrăzare! (24 martie 2010)