Aceasta nu se vrea o poezie
Ci, mai mult, un fel de a scrie prietenilor mei virtuali
Aș vrea să le-aducă fiecăruia câte ceva
Măcar o metaforă pe care să o agațe de gând
Unora oximoroane tropi
Răsucită foiță într-un căuș
Cu ten de negru
Rotocoale câte 5
Se iau la braț în lungul tăcerii
Risipindu-se înspre tine
Greu stor tras de forța gravitațională împotriva noastră
Grav do de
Pomi
Ce ninși sunt pomii azi,
Mai mult ca niciodată!
Un stol de vrăbiuțe,
Pe-o ramură, se ceartă.
Ce aer tineresc,
Ce multă voioșie!
Cu pași mărunți zoresc,
Cântând o melodie.
Mă scaldă de
Fără suflare
Un bocanc a făcut praf și ultima părticică din mine
Cineva mă urmărea insistent de la căderea toamnei
N-aveam timp să dau importanță stăteam de vorbă cu vrăbiile la ciugulit
Cine sunt eu? Un om din lume
Un inginer care încearcă și tot încearcă
Să repare pe ici pe colea câte ceva
Discordie greșeli păcate
Eh mă bag și eu ca musca-n lapte
Ca vecina de la III în
Azi am citit mult mult de tot
Nu știu ce i-a apucat pe toți să scrie așa de bine
Se vede treaba că nimeni nu se gândește la timpul meu
La răbdarea mea de-a face față șuvoiului
Cuvinte care au dat
Laborator
Draperii grele întuneric
Masă de lucru aparate
Fascicul luminos
Sistem de lupe oglinzi
Te-așezi dincolo de ele
Fixez ochiul
Focalizez
Prin fante raze de duioșie
Coloratură de
Tu la un capăt eu la celălalt
Ne dăm mâinile
Clanc un contact
Circuit închis
Filamentele devin incandescente
Trecem prin ele eu înainte tu în urmă
Niciodată până acum
Nu ne-am dat de-a
Frigul pătrunde prin oase în gură zăngănesc clopoței
Amfiteatrul și-a îmbrăcat paltonul cu guler din blană de vulpe
Miroase a găini naive a găini bătrâne
Pe-un perete îngălbenit e pironit un bust
Viața este o întreprindere. Ceva imens care se construiește greu. Ceva impunător care se păstrează greu. Ceva de valoare care se întreține și mai greu. O întreprindere de calibru în care lucrează
Îi simt răsuflarea în ceafă îl aud șoptind
Acum să te scoli să te îmbraci să mănânci nu uita medicamentul
Hai du-te e târziu grăbește-te a sosit microbuzul
Nu nu o lua pe acolo vei întârzia ia-o
Citindu-l pe Cărtărescu în „De ce iubim femeile”, mi-am spus că stilul acesta de a scrie despre sine, în modul cel mai sincer cu putință, de a te dezveli în fața unora și a altora, a celor de tot
O cunosc deja. Este aproape peste tot, la serviciu, printre prieteni, printre rude, printre vecini. Înfiptă, grandomană, mereu luând vorbele din gura interlocutorului, cu greu poți să-ți expui
Mai în glumă, mai în serios, oamenii –femei și bărbați- se caracterizează în fel și chip, de cele mai multe ori, între ceea ce ar trebui să fie și ceea ce sunt, de fapt. Iată cam ce spun aceștia
Cu câtă trudă își fac păsările
Un cuib
Și vine furtuna îl dărâmă îl împrăștie
Ele nu disperă continuă să zboare să se înalțe
Mereu tot mai sus săgeți străpungând bolta înotând în albastru
Fuse
Prima zi de toamnă
S-a ivit în goană.
Îmi ciocăne-n poartă
Și mă cheamă-ndată
Să cobor la ea
Pe-un cârcel de vie,
Pe-o frunză-arămie,
Să bem o cafea.
Dis-de-dimineață
Toamna mă
Oamenii se dezbracă de prietenie
Așa cum norii se scutură de ploile lor
Fulgerele se-mplântă despicând inima pământului
Trăsnetele se iau la ceartă și se hărțuiesc simfonic printre tenebre
Stihia
Zi de toamnă însorită,
Bate la poarta inimii mele!
O s-o găsești de frunze dezgolită
Între ramuri uscate și grele...
Soare de toamnă blând,
Bate la poarta sufletului meu!
Încălzește-l de
Cu nume rotund ca un soare,
Cu ochi albaștri – de zare,
Cu bucle rebele de abanos
Și gură – fragă, zâmbind duios,
Înalt ca bradul, cu mersul grăbit,
O floare de soare cu chipul smerit,
Sau
Ceața, ca un văl, se pune
Peste chipul toamnei bune.
Și, sub ea, se pierd în zare,
Dulci lumini de felinare.
Se așterne din văzduhuri,
Peste-ntinderi, pâlcuri-pâlcuri,
Și
Două vrăbii ciufulite
Ciripesc, neliniștite,
Parcă pun țara la cale!
Dau din aripi, par să zboare…
Se opresc, se uită-n zare…
Se zburlesc, se ciondănesc.
Cioc în cioc “pălăvrăgesc”
Parc-ar
În locul unde-am întâlnit iubirea
Acum e toamnă, bate vântul.
Prin umbre negre-ți văd privirea,
Tomnatic mi-este astăzi gândul.
Sfârșesc pe-alei frunzele moarte
Le calcă, aprig, ai tăi
Culeg zorii de ziuă
În pumn
Și-i arunc pe genele somnoroase
Și grele.
Mă prind de zâmbetul timid
Al soarelui
Și mă ridic din patul
Cald încă.
Îmi spăl fața boțită în roua
Plouă morocănos și aprig.
Străvezia perdea de stropi
Unduie sub vântul rece.
În șirul nesfârșit de plopi
Străpunge valul de frig.
Norii îngroașă rândurile
Deasupra orașului întunecat.
Pe
OA