priveam printr-un soi de mătăsuri
tu îmi spuneai că am ceață în ochi
mă striveam de aparente hublouri
telefonul mobil se culcase pe-o ureche
iritată dreapta imita ștergătoare de parbriz
Mă trezesc cu un cumplit dor de poezie, de parcă nu mă culcasem aseară tîrziu cu ea, eu cu capul pe bătrîna mea pernă, ea cu capul pe capul meu încă tînăr, și nu stătuserăm înlănțuite pînă spre
mi-e dor de fiecare clipă cu tine
când nu ești mă simt ca o primăvară
care vrea să iasă pe câmp precum o țărăncuță
și nu poate pentru că iarna o ține închisă
într-un palat de cleștar îngrădit cu
câinele!
m-a mușcat
și am devenit
în stânga latru ceața de cărămizi
o altă lume dincolo
nu poți pătrunde decât prin efracție
în dreapta chelălăi pădurile de mâini
scofâlcite spre
orașul începea de sus
din forfotă
șerpii își aruncau sâsâielile colorate
peste cuiburile ierbii
agățate oarecum la balcoane
scări de lumină coborau
în cute de culoarea libertății
un fel de
gerul e pașnic
dimineața face gimnastică cu mușchi
ninge viscolit doar în iriși
în cealaltă încăpere
aparat încins
fără chef
l-aș da mai departe
poate necuvântătoarelor
restul se pricep la
ninge de parc-ar scutura vecina de deasupra
fața de masă cu firimiturile de revelion
peste rufele mele întinse la uscat
dar dacă mă apropii mai bine de hubloul naturii
plâng pescărușii cu boabe
Dac-aș putea să curăț cuptorul ăsta de funingine!
Toată viața am copt în el pâinea suferinței
De i-a crăpat buza de durere.
De aș putea să sleiesc fântâna asta cu lacrimi!
Nămolul timpului s-a
Ești vulcanul clocotitor, a cărui lavă se prelinge pe mine, ușor, și mă pârjolește, mă cuprinde, mă desprinde, mă adună, mă risipește, mă sărută înfocat, mă soarbe și mă înghite cu nesaț pătimaș, de
Dacă ar fi să dau bani la câți cerșetori îmi ies în drumul spre casă, aș deveni eu însămi una dintre aceștia. Ai zice că e un nesfârșit presărat cu florile răului, cu tânguieli, cu handicapuri, cu
un oraș de acoperișuri
fără uși ferestre ziduri.
table zbierând țigle deviante
și policandre verzi ținându-se cu brațe noduroase
să nu alunece.
încă vieți ori ceva asemănător în derivă
o
Aceasta nu se vrea o poezie
Ci, mai mult, un fel de a scrie prietenilor mei virtuali
Aș vrea să le-aducă fiecăruia câte ceva
Măcar o metaforă pe care să o agațe de gând
Unora oximoroane tropi
Răsucită foiță într-un căuș
Cu ten de negru
Rotocoale câte 5
Se iau la braț în lungul tăcerii
Risipindu-se înspre tine
Greu stor tras de forța gravitațională împotriva noastră
Grav do de
Pomi
Ce ninși sunt pomii azi,
Mai mult ca niciodată!
Un stol de vrăbiuțe,
Pe-o ramură, se ceartă.
Ce aer tineresc,
Ce multă voioșie!
Cu pași mărunți zoresc,
Cântând o melodie.
Mă scaldă de
Fără suflare
Un bocanc a făcut praf și ultima părticică din mine
Cineva mă urmărea insistent de la căderea toamnei
N-aveam timp să dau importanță stăteam de vorbă cu vrăbiile la ciugulit
Cine sunt eu? Un om din lume
Un inginer care încearcă și tot încearcă
Să repare pe ici pe colea câte ceva
Discordie greșeli păcate
Eh mă bag și eu ca musca-n lapte
Ca vecina de la III în
Azi am citit mult mult de tot
Nu știu ce i-a apucat pe toți să scrie așa de bine
Se vede treaba că nimeni nu se gândește la timpul meu
La răbdarea mea de-a face față șuvoiului
Cuvinte care au dat
Laborator
Draperii grele întuneric
Masă de lucru aparate
Fascicul luminos
Sistem de lupe oglinzi
Te-așezi dincolo de ele
Fixez ochiul
Focalizez
Prin fante raze de duioșie
Coloratură de
Tu la un capăt eu la celălalt
Ne dăm mâinile
Clanc un contact
Circuit închis
Filamentele devin incandescente
Trecem prin ele eu înainte tu în urmă
Niciodată până acum
Nu ne-am dat de-a
Frigul pătrunde prin oase în gură zăngănesc clopoței
Amfiteatrul și-a îmbrăcat paltonul cu guler din blană de vulpe
Miroase a găini naive a găini bătrâne
Pe-un perete îngălbenit e pironit un bust
Viața este o întreprindere. Ceva imens care se construiește greu. Ceva impunător care se păstrează greu. Ceva de valoare care se întreține și mai greu. O întreprindere de calibru în care lucrează
Îi simt răsuflarea în ceafă îl aud șoptind
Acum să te scoli să te îmbraci să mănânci nu uita medicamentul
Hai du-te e târziu grăbește-te a sosit microbuzul
Nu nu o lua pe acolo vei întârzia ia-o
Citindu-l pe Cărtărescu în „De ce iubim femeile”, mi-am spus că stilul acesta de a scrie despre sine, în modul cel mai sincer cu putință, de a te dezveli în fața unora și a altora, a celor de tot
O cunosc deja. Este aproape peste tot, la serviciu, printre prieteni, printre rude, printre vecini. Înfiptă, grandomană, mereu luând vorbele din gura interlocutorului, cu greu poți să-ți expui