Ottilia Ardeleanu

priveam printr-un soi de mătăsuri tu îmi spuneai că am ceață în ochi mă striveam de aparente hublouri telefonul mobil se culcase pe-o ureche iritată dreapta imita ștergătoare de parbriz

Mă trezesc cu un cumplit dor de poezie, de parcă nu mă culcasem aseară tîrziu cu ea, eu cu capul pe bătrîna mea pernă, ea cu capul pe capul meu încă tînăr, și nu stătuserăm înlănțuite pînă spre

câinele! m-a mușcat și am devenit în stânga latru ceața de cărămizi o altă lume dincolo nu poți pătrunde decât prin efracție în dreapta chelălăi pădurile de mâini scofâlcite spre

orașul începea de sus din forfotă șerpii își aruncau sâsâielile colorate peste cuiburile ierbii agățate oarecum la balcoane scări de lumină coborau în cute de culoarea libertății un fel de

gerul e pașnic dimineața face gimnastică cu mușchi ninge viscolit doar în iriși în cealaltă încăpere aparat încins fără chef l-aș da mai departe poate necuvântătoarelor restul se pricep la

ninge de parc-ar scutura vecina de deasupra fața de masă cu firimiturile de revelion peste rufele mele întinse la uscat dar dacă mă apropii mai bine de hubloul naturii plâng pescărușii cu boabe

Dac-aș putea să curăț cuptorul ăsta de funingine! Toată viața am copt în el pâinea suferinței De i-a crăpat buza de durere. De aș putea să sleiesc fântâna asta cu lacrimi! Nămolul timpului s-a

Ești vulcanul clocotitor, a cărui lavă se prelinge pe mine, ușor, și mă pârjolește, mă cuprinde, mă desprinde, mă adună, mă risipește, mă sărută înfocat, mă soarbe și mă înghite cu nesaț pătimaș, de

un oraș de acoperișuri fără uși ferestre ziduri. table zbierând țigle deviante și policandre verzi ținându-se cu brațe noduroase să nu alunece. încă vieți ori ceva asemănător în derivă o

Aceasta nu se vrea o poezie Ci, mai mult, un fel de a scrie prietenilor mei virtuali Aș vrea să le-aducă fiecăruia câte ceva Măcar o metaforă pe care să o agațe de gând Unora oximoroane tropi

Răsucită foiță într-un căuș Cu ten de negru Rotocoale câte 5 Se iau la braț în lungul tăcerii Risipindu-se înspre tine Greu stor tras de forța gravitațională împotriva noastră Grav do de

Fără suflare Un bocanc a făcut praf și ultima părticică din mine Cineva mă urmărea insistent de la căderea toamnei N-aveam timp să dau importanță stăteam de vorbă cu vrăbiile la ciugulit

Azi am citit mult mult de tot Nu știu ce i-a apucat pe toți să scrie așa de bine Se vede treaba că nimeni nu se gândește la timpul meu La răbdarea mea de-a face față șuvoiului Cuvinte care au dat

Laborator Draperii grele întuneric Masă de lucru aparate Fascicul luminos Sistem de lupe oglinzi Te-așezi dincolo de ele Fixez ochiul Focalizez Prin fante raze de duioșie Coloratură de

Tu la un capăt eu la celălalt Ne dăm mâinile Clanc un contact Circuit închis Filamentele devin incandescente Trecem prin ele eu înainte tu în urmă Niciodată până acum Nu ne-am dat de-a

Frigul pătrunde prin oase în gură zăngănesc clopoței Amfiteatrul și-a îmbrăcat paltonul cu guler din blană de vulpe Miroase a găini naive a găini bătrâne Pe-un perete îngălbenit e pironit un bust

Viața este o întreprindere. Ceva imens care se construiește greu. Ceva impunător care se păstrează greu. Ceva de valoare care se întreține și mai greu. O întreprindere de calibru în care lucrează

Îi simt răsuflarea în ceafă îl aud șoptind Acum să te scoli să te îmbraci să mănânci nu uita medicamentul Hai du-te e târziu grăbește-te a sosit microbuzul Nu nu o lua pe acolo vei întârzia ia-o

Citindu-l pe Cărtărescu în „De ce iubim femeile”, mi-am spus că stilul acesta de a scrie despre sine, în modul cel mai sincer cu putință, de a te dezveli în fața unora și a altora, a celor de tot

O cunosc deja. Este aproape peste tot, la serviciu, printre prieteni, printre rude, printre vecini. Înfiptă, grandomană, mereu luând vorbele din gura interlocutorului, cu greu poți să-ți expui