Clișeu7: O dimineață turnată în plumb

Una adormită, căscată și cu ochii lipiți de umbre bâjbâind străzi morocănoase, cocârjate și fără dinți. Negricioasă, rigidă și mohorâtă, cu zorii denși căzuți pe gene încărcate de greutăți și de grija zilei ce avea să înceapă, cu ceva răbdare. Se aud tânguiri de bocanci, toc-tocuri și alte zgomote sub tălpi. Cu lanternele înlăuntru, oameni cu priviri obosite, coboară din personal și se îndreaptă spre o altă destinație. Luându-și pereții de nemulțumire și tavanele cu poveri, arată aproape ca niște imobile pe lângă copacii nuzi, ce vântuiesc a jale. Mulțimea pare că împinge aerul umed printr-un soi de văluri fumurii care se țes dinspre mare, unde soarele, îmbrăcat în halatul portocaliu și tuns chilug, se unge cu un fel de ulei matinal. Și-a întins o mască salină și, cu un asemenea chip, nu prea are de gând să iasă pe fereastră. Priviri zăvorâte cu lacăte zdrăngănesc la intersecție. Se apropie și mașina noastră cu un pâșâit de cauciucuri și câteva pufnituri pe nas. Urc. Mă așez într-un colț al nimănui și îmi trag gândurile pe față. Orbecăiesc tot drumul, cu privirea forțată, și mereu mi se pare că vreau să caut ceva, să văd ceva ce n-am mai văzut încă. Mă simt ca într-un magazin de perdele și draperii de toate mărimile, grosimile, imprimeurile și culorile conservate din petale, semințe și fructe care fac contrast acelora fluturate de briză. Și mă văd cum încerc să le înlătur spre a înainta și a găsi drumul spre acea ieșire enigmatică. Dar, parcă mă afund și mai abitir în culorile, parfumurile și broderiile lor. Pe alocuri, cred că sunt roase de timp, căci întrezăresc, atât pe partea dreaptă cât și pe potrivnica ei, niște flori uriașe, care mai de care mai cochete și mai fandosite. Crescuseră peste noapte, nu știu. Mi se par cupe răsturnate de ghiocei din care roua adapă gura însetată a pământului înțepenit în rădăcini. Altele, toporași ce catifelează privirile ce se șterg de ei. Ajung. Cobor în invizibil. Nici pe mine nu mă mai văd. Parcă s-a descotorosit lumea de lume. Simt doar un cenușiu murdar cum mi se prăvălește pe umeri. Mă țin cu mâinile de nimic și înaintez, gâfâind. Tot drumul, copacii îmi plâng în cap. Hainele încep să se muleze. Trotuarul devine o scenă de prezentare de modă. Eu... într-o manta de lacrimi vegetale, până-n călcâiele cu tocuri firave. Ușor, ușor, plumbul dimineții se dă la o parte, ca la trecerea unei regine a nopții. Încep să văd oamenii. De fapt, ei mă remarcaseră pe mine. Iar eu nu pricepeam de ce fețele lor se luminează când se uită la mine. La destinație, mi se spune că am licurici în ochi și părul de argint. Întru în birou. Mă uit, pe furiș în oglindă. Bujorii au înflorit mai devreme anul acesta! (24 feb. 2010 )