Clișeu14: un pod, iubirea...

Un pod mobil iarna aceasta clătinată, rigidă și lălâie, peste care am trecut băbește, cu plante asudate pe frunte și rugăciuni speriate de gripa animalică. S-a lăsat de sus, scrâșnind din dinții aproape putrezi, învârtind urechile lui Eol în sensul scurgerii timpului printre pașii noștri grăbiți, rătăciți, din ce în ce mai singuratici. S-a etalat lunguieț, dinspre privirea mea galeșă spre tărâmul gândurilor tale care au nins mult și alb și metaforic, floral, sentimental și tandru. Un pod nămețit de dragoste suflată de crivăț, ghemuită și tremurând din toate încheieturile de gerul sosit în caleașcă domnească, îngâmfat și neîndurător. Podul acesta aruncat între noi ca o eșarfă aspră din cauza căreia pielea fină a iubirii a izbucnit inflorescență roșie, dureros de frumoasă! Dedesubt, abisul dezamăgirilor, putând stârni oricând avalanșe, rămăsese cu gura căscată ca o anaconda ce lacom înghite prada într-o singură aspirație șuierătoare. Din loc în loc legat cu funii de speranță roase de nepăsare, indiferență, uitare, balansa vulcanicul suflu înghețat proiectându-se în coamele copacilor ca niște cnuturi. Pământul până la tine era destinul peste care nu puteam trece decât temător, grijuliu și cu pudoare. Încorsetat în iarna aceasta vicleană, cu albul ei deșănțat și înfiorător, parcă stătea să plesnească, asemeni unui buboi magmatic iar lava, încet și precis, îi astupa nările, gura, asfixiindu-l. Eu, un incendiu interior, simțeam răceala ca pe o mângâiere ce avea să mă crispeze dinspre refuzul tău de a mă susține să nu cad în prăpastie. Înlăuntrul meu, podul acesta își zdrăngănea scândurile spaimei, incertitudinilor, deznădejdilor, una câte una. Podul depărtării. Al răcelii. Ruptura aproape că s-a produs. Acum, mă simt ca un gust de sâmbure jonathan într-o zi de post. Așteptând pe o farfurie fără formă, călăul cu sclipiri de diamant îmi despică hainele, trupul, înfigându-și unicul dinte în amăruiul sufletului meu. Din mine a rămas doar aroma unei iubiri mălăiețe. (16 martie 2010 )