Ottilia Ardeleanu

de-un picior legat vântul se gudură adulmecând salin îți aduci încărcătura din vreun port european soarele se simte în largul lui un reflector pentru pescăruși pe loc repaus la raportul de

Doamne am auzit că ești liber arbitru ne lași în voie nimic nu ne impui dar degeaba Doamne nu știm ce să facem cu libertatea o dăm de gard o siluim îi punem cuvinte murdare în

iubirea este lumânarea împărțită de domnul lumină din lumină până la mine aleasa vinovata neizbăvita nedesăvârșita stăpâna peste toate câte dumnezeu mi-a încredințat cuvântul pește pasăre

făceam străchioare în mijlocul drumului unde era țărâna a mai fină și în fiecare turnam ape trecute prin ființa noastră fără să ne rușinăm când mineralele se duceau în pământ ca prin pâlnii de

sună a clopot de frunză prin oase articulații zăngănitoare îmi repetă că sunt un trecător aiurea așezat pe brațul unde se îndeamnă ape de cuvinte îngrămădite în estuarul dintre tâmple doamne

presară să nu uite drumul până la anul gonește ca o iapă albă coama îi flutură dinspre mare nu se găsește potcovar pentru copitele aprige lovește oamenii se sfărâmă mă astupă (31

dă să se schimbe din mers ningerea dimprejur vrăjitoarele dau în bobi femeia de anotimp un bulgăre imens învârte lumea dumnezeu în palme își suflă oameni imaculați o nouă constelație

suplu trunchi arcuit de vremuri îmi ieși în cale de parcă ai fi femeia ce mi-a fost dat să o strâng în brațe pentru a mă revigora ea cea subtil învăluită în mătăsuri de topaz și

dacă viața mea nu ar fi un brotac să te trezească noaptea din somn cu melodia lui orăcăită dacă nu s-ar înverzi pereții casei de hârtie de atâta apă plesnită de curenții unei trăiri dacă nu ar

ador pădurea peste drum de ochii mei îmi dă viață observ un lup în curte nu știu cine l-a dat afară din pădure de câteva nopți mă păzește să nu mă atace alte jivine sau să mă sfârtece

candidez la floare candidez la primăvară mă bazez pe voturile firelor de iarbă pe bătăile de aripi și mai ales pe cântecul păsărilor ce răsunet mai clar decât ciripiturile în albastrul unui cer

Am ținut de locul ăsta neștiut. Și neștiuți mi-au fost poeții. De la unii am învățat. Alții s-au purtat boierește. O copilă de la țară sunt, mândră de ierarhia mea. Am tors poezia, am cules-o de la

seara se varsă în farfuria goală mai înfometată de buzele mele neînmuiate în ciorba asta zilnică oferită de iluștrii vremii un fel de pomană pusă de ispită gladiatorul din arena cotidiană pe

am început o dietă de prietenie telefoanele pe off sms-uri nu mailuri neverificate evit facebook-ul cele câteva scrisori lâncezesc în uitare la serviciu sunt distantă nu mă mai las

îmbrac echipamentul în rucsac îndes provizii și cartea de poeme pe care mi-ai trimis-o urcușul e spinos tai câte-o fâșie de timp nu mi-e teamă de răceală tenebre ori bestii închipui micul

o răscoală de frunze cu vârfuri ascuțite în fața ușii mele a izbucnit de aseară nemulțumirea e un murmur continuu i s-a alăturat și marea face spume pare să aibă guturai nelalocul lor

câinele! m-a mușcat și am devenit în stânga latru ceața de cărămizi o altă lume dincolo nu poți pătrunde decât prin efracție în dreapta chelălăi pădurile de mâini scofâlcite spre

domnul prostescu se numește postescu. sau protopopescu dacă ne luăm după câte stropiri duhovnicești cu busuiocul a făcut peste poezie să iasă răul din ea. a miluit printre dinți cu câteva vorbe

tăceam și cât de mare ne era cerul trăgeai cu ochiul mă făceam că număr strugurii din vie cântau greierii jiul curgea peste pietriș gândurile făceau vârtej lumea își strângea drumul spre

dragostea cum ai tăia panglica la trecerea pragului unei clădiri somptuoase acele curiozități te atrag mai departe tot mai adânc între pereți roșii semne vitale peste tâmple cu flori timpul