Ottilia Ardeleanu

toată noaptea au sâsâit pui de șerpi la geamul meu balansau un timp pe streșini își loveau capetele până le săreau ochii și se rostogoleau pe sticla cenușie de parcă plângeau

sentimentul meu polarizat de existența unui dumnezeu care îmi împarte lumea în bine și bine pot spune nu mai am nevoie nici de hamlet nici de greci pentru măsura lucrurilor nu am de

ascultă-mă iubirea nu trece așa doar spunându-i ia dă-te mai încolo ai ocupat spațiul abuziv nu o poți șterge cum ai dizolva o pată cu alcool nici curăța cu acid ea stă între lucrurile

un tren cu multe gări sosiri plecări suflete care coboară urcă nici nu se văd își părăsesc gândurile împrumută altele particule care comunică prin ciocnire simți loviturile din umbra

cu siguranță îngerii trebuie să-și construiască locuințe pe verticală în ultima vreme au îngroșat rândurile au împuținat pământul pe aici mai vezi câte unul cu aripa dreaptă

tăcând ne pierdem timpul sorbit pe-ndelete întunericul ca o cafea tare te ține treaz în fața nefericirii moartea face schimb de viață la distanță mi se pare nepotrivit să ne tatuăm semne

Spală-te pe mâini, spală-te pe mâini! Am senzația că sunt o nespălată! Dar, azi, este despre spălarea picioarelor! Îți spăl picioarele. Le sărut. Mă spăl pe mâini. Beau apa!

La început a fost un nor gros, cocoșat și urâcios care nu știa altceva decât să se legene într-un hamac de vânt. N-a spus când și cine l-a născut, dar se pare că a fost abandonat. Se hrănea cu

singurătatea o barcă îngrijită nu ia apă două lopeți par aripi care se spală pe lângă ea nuferii nuntesc un înger scăpat de părinți răsfoiește câțiva nori de oameni îi citește îi pune

nimeni nu se-ntreabă cum arată om lângă om lângă om om și iar om și om și om pe orizontală verticală diagonală din cea mai din stânga aruncătură de ochi până la cea mai din dreapta pe toată

degeaba citești atâtea cărți dacă nu pricepi niciuna vezi de studiaz-o pe-ntâia iar omul cu ochi adânci ca lacurile de munte își deschise palmele femeia se aplecă deasupra lucrului bine

cum s-a făcut cerul și pământul n-am mai așteptat mult după orânduială i-am căutat prin lumina ochilor ținând strâns cuvântul acela pe care nu aveam voie să-l scap m-am dus val-vârtej de cum

clopoței de vânt – în firidă icoana și poza bunei

ninge cu lună plină drumuri platonice și câmpii afânate lunecă păsări aerul se fisurează artizanal ninge cu biserici și clopote mici primenesc acești morți pentru încă o

pe atunci nu înțelegeam de ce spre heleșteu era cale de-o viață nici că se putea mai mândru tata avea patru-cinci undițe și o traistă numai bună de vreo câteva kile de roșioară eu culegeam

merg pe linia de tramvai plouă nu-mi pasă e mult până la acea lumină cu trenciul ud și pletele curgând șiroaie stropii se sparg pe șinele reci singură merg spre punctul acela mic o speranță

trece trece aprig trece prin urechile acului aură dumnezeului meu

o mulțime de insecte lumea pișcă degeaba te ferești apare de oriunde se înfige și trage setos licoarea rubinie o tolbă de venin cerul stropește cu substanțe nimicitoare natura

îmi curge nasul și cânt ca o trompetă ce din senin se-aude chiar azi o siluetă de farmacie mi-apăru în cale cu rafturile nude parcă s-ar desființa chimia pilulele și stresul vai nouă celor care

câmp de lavandă- creioanele violet cu vârful în sus

e alb orașul și afânat drumul între noi rupt ca sufletul înghețat la rădăcina copacilor fulgii tămâiază de dorul verii care s-a dus îmbrobodită de ulisse coase nu știu ce dorințe le face

pe drum se uitau la mine ciudat nu vedeau nimic duceam un brad imens aplecată ca Iisus abia l-am băgat pe ușă l-am așezat în mijlocul camerei goale fără podoabe doar cărțile cu fusul

ning îmi simt oasele mai subțiri și senzația că cineva le pilește pentru a-mi da forma asta de nălucă se-aude toaca șuierând la trecerea prafului un șal de stele înfășurat în goană fulgii