Ottilia Ardeleanu

trece trece aprig trece prin urechile acului aură dumnezeului meu

o mulțime de insecte lumea pișcă degeaba te ferești apare de oriunde se înfige și trage setos licoarea rubinie o tolbă de venin cerul stropește cu substanțe nimicitoare natura

îmi curge nasul și cânt ca o trompetă ce din senin se-aude chiar azi o siluetă de farmacie mi-apăru în cale cu rafturile nude parcă s-ar desființa chimia pilulele și stresul vai nouă celor care

câmp de lavandă- creioanele violet cu vârful în sus

e alb orașul și afânat drumul între noi rupt ca sufletul înghețat la rădăcina copacilor fulgii tămâiază de dorul verii care s-a dus îmbrobodită de ulisse coase nu știu ce dorințe le face

pe drum se uitau la mine ciudat nu vedeau nimic duceam un brad imens aplecată ca Iisus abia l-am băgat pe ușă l-am așezat în mijlocul camerei goale fără podoabe doar cărțile cu fusul

ning îmi simt oasele mai subțiri și senzația că cineva le pilește pentru a-mi da forma asta de nălucă se-aude toaca șuierând la trecerea prafului un șal de stele înfășurat în goană fulgii

nu te întreba cât ține uleiul din candela deasupra patului tău el arde clipele netrăite sfârâie cum ar scrie pe pielea ta că nimic nu e imposibil dacă crezi lumina ei se transpune pe tavan și

ninge creștinește cu tot ce au mai bun ba chiar încing o bătaie cu bulgări pentru spălarea păcatelor unii se spală pe mâini mai încolo niște oameni acceptă căderea întinzând

mi-am pus taiorul la doi nasturi maro cu reflexe aurii el o geacă verde crud eu ochelari de soare el o șapcă ștrengară eu pantofi cu toc de 10 el adidașii de firmă poșeta borseta pe aleea

jumătate de viață dusă în oglindă cu jumătatea rămasă să fi ajuns pe culmile acesteia așa de timpuriu așezarea din urmă parcă nu-i a mea copilul neastâmpărat cu zulufi negri pare a nu fi eu nici

cunoaște atâta istorie în pielea lui roasă pe la margini s-au agățat atâtea stofe atâtea fuste și atâți pantaloni păstrează încă forme de femei și bărbați mirosul lor felul de a sta greutatea

azi tristețea a nins tacit peste obrazul meu s-a așternut lin de departe un dor a suflat ca într-o oglindă nu-i vedeam chipul ningea mărunt sufletul meu o casă de țară în care ai făcut

am făcut pentru tine acele lucruri când lumina te lovește în raiduri nu aveam adăpost prea mare inima era de ajuns pe străzi sângele unui apus infantil în ghearele ulilor norii ștergeau orice

să vorbești despre o fabrică o fabrică este o fabrică ea este din fiare ea este beton ei și se găsește cineva să o demoleze cu buldozerul ce poate simți ea dar să vorbești de un om

vântul prin crengi adie o melodie dar nopțile nu-mi par mândre și senine decât cu tine de fierbinte soarele se scaldă în trupuri ca o pasăre în aer este vacanță pentru restul lumii noi avem

cum trece viața pe lângă noi din doi în doi și-un car cu boi cum se smulge iarba din tălpile noastre cum cuvintele se fac tot mai albastre mă reazem de umărul tău drept circumspect un zâmbet

de dragul cui acuzăm pe ceilalți ce urmărim și mai ales pe cine de ce facem lucruri pentru care plecăm capul spre rușine poezia nu este negare frustrare împroșcare să o recunoaștem și

dospești în mine prescură mă rumenesc pe prispa țintuită în raze mă rotunjesc ca-ntr-un cuptor aprins în noapte de jăratec cu stele mă coc un pântec de foc mă perpelesc pe-o parte

nu-mi pot imagina decât călătoria cu tramvaiul teama de scaunele goale și vatmanul preocupat să răspundă cuiva pe fb anomalia prezentului reflectat în singurătate cea mai gravă boală neglijată