Ottilia Ardeleanu

singurătatea o barcă îngrijită nu ia apă două lopeți par aripi care se spală pe lângă ea nuferii nuntesc un înger scăpat de părinți răsfoiește câțiva nori de oameni îi citește îi pune

nimeni nu se-ntreabă cum arată om lângă om lângă om om și iar om și om și om pe orizontală verticală diagonală din cea mai din stânga aruncătură de ochi până la cea mai din dreapta pe toată

degeaba citești atâtea cărți dacă nu pricepi niciuna vezi de studiaz-o pe-ntâia iar omul cu ochi adânci ca lacurile de munte își deschise palmele femeia se aplecă deasupra lucrului bine

cum s-a făcut cerul și pământul n-am mai așteptat mult după orânduială i-am căutat prin lumina ochilor ținând strâns cuvântul acela pe care nu aveam voie să-l scap m-am dus val-vârtej de cum

clopoței de vânt – în firidă icoana și poza bunei

ninge cu lună plină drumuri platonice și câmpii afânate lunecă păsări aerul se fisurează artizanal ninge cu biserici și clopote mici primenesc acești morți pentru încă o

pe atunci nu înțelegeam de ce spre heleșteu era cale de-o viață nici că se putea mai mândru tata avea patru-cinci undițe și o traistă numai bună de vreo câteva kile de roșioară eu culegeam

merg pe linia de tramvai plouă nu-mi pasă e mult până la acea lumină cu trenciul ud și pletele curgând șiroaie stropii se sparg pe șinele reci singură merg spre punctul acela mic o speranță

trece trece aprig trece prin urechile acului aură dumnezeului meu

o mulțime de insecte lumea pișcă degeaba te ferești apare de oriunde se înfige și trage setos licoarea rubinie o tolbă de venin cerul stropește cu substanțe nimicitoare natura

îmi curge nasul și cânt ca o trompetă ce din senin se-aude chiar azi o siluetă de farmacie mi-apăru în cale cu rafturile nude parcă s-ar desființa chimia pilulele și stresul vai nouă celor care

câmp de lavandă- creioanele violet cu vârful în sus

e alb orașul și afânat drumul între noi rupt ca sufletul înghețat la rădăcina copacilor fulgii tămâiază de dorul verii care s-a dus îmbrobodită de ulisse coase nu știu ce dorințe le face

pe drum se uitau la mine ciudat nu vedeau nimic duceam un brad imens aplecată ca Iisus abia l-am băgat pe ușă l-am așezat în mijlocul camerei goale fără podoabe doar cărțile cu fusul

ning îmi simt oasele mai subțiri și senzația că cineva le pilește pentru a-mi da forma asta de nălucă se-aude toaca șuierând la trecerea prafului un șal de stele înfășurat în goană fulgii

nu te întreba cât ține uleiul din candela deasupra patului tău el arde clipele netrăite sfârâie cum ar scrie pe pielea ta că nimic nu e imposibil dacă crezi lumina ei se transpune pe tavan și

ninge creștinește cu tot ce au mai bun ba chiar încing o bătaie cu bulgări pentru spălarea păcatelor unii se spală pe mâini mai încolo niște oameni acceptă căderea întinzând

mi-am pus taiorul la doi nasturi maro cu reflexe aurii el o geacă verde crud eu ochelari de soare el o șapcă ștrengară eu pantofi cu toc de 10 el adidașii de firmă poșeta borseta pe aleea

jumătate de viață dusă în oglindă cu jumătatea rămasă să fi ajuns pe culmile acesteia așa de timpuriu așezarea din urmă parcă nu-i a mea copilul neastâmpărat cu zulufi negri pare a nu fi eu nici

cunoaște atâta istorie în pielea lui roasă pe la margini s-au agățat atâtea stofe atâtea fuste și atâți pantaloni păstrează încă forme de femei și bărbați mirosul lor felul de a sta greutatea

azi tristețea a nins tacit peste obrazul meu s-a așternut lin de departe un dor a suflat ca într-o oglindă nu-i vedeam chipul ningea mărunt sufletul meu o casă de țară în care ai făcut