Ottilia Ardeleanu

de ce s-ar uita să-și vadă faptele când este un laș pus pe fugă am alergat după un zâmbet toată ziua m-am împiedicat de firul roșu nu s-a rupt l-am prins tocmai când s-a așezat pe buzele

drum fără frâne mereu al altora nimeni nu cedează o întrecere între timpi uităm de prioritate atragem cearta o revenire la sălbăticie prin simpla bâtă din portbagaj mai știi fleșurile ca

eu nu mai cred în iarnă în blana ei de vulpe argintie pe gâtul năvodariului de unde să se pricopsească el cu o astfel de haină orașul meu parcă poartă coșciuge pe umeri de-ar fi căzut și ultimul

vine și vremea aceea când nu mai poți să te duci o să vrei și trupul nu te va mai asculta să-ți vină să mori și trupul nu te va mai asculta de dor de răzvrătire te vei ruga pentru tine

Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din țarcul de nori. Vine spre mine și nu am cum să mă feresc. Șoseaua imensă. Câmp din toate părțile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo

pe pânzele iubiților mei să pozeze în vrăji și farmece să li se strecoare pe sub culori să se transfigureze ca și când s-ar face uitate pe-acolo printre inimă și opusele ei în speranța că vor

e bolnav plămânii îi străfulgeră la bifurcații tușește îndărătnic fuma trabucuri de calitate pe marginea orașului cade în agonie scuipă mult sânge jarul din apus începe să se

gândul la tine nu ține loc de tine nu eu vreau să știu ceașca de cafea stingheră cu un abur mimat de parcă ți-ar adulmeca pașii patul care-ți strânge în brațe pernele privind tavanul

Dă plânsul mai tare îmi șoptește amintirea și-atunci din demult se arată ei E R O I I înarmați până în dinți cu dorințele noastre de mai bine (dacă ar ști cum le zac dorințele pe paturile reci

avarii pungile doldora țăranii semințe sterile copilă hrăneam păsările când murea câte una săpam adânc mărul lângă care făcusem cimitirul s-a uscat iubirea scheletică sepultură (2

las pe hârtia asta dovadă a genocidului silvic a poluării distanței dintre oameni n-am atentat la voi ci la cuvintele voastre românești cum sunt nelipsite de gustul pâinii cu sare că m-a

m-a durut sufletul dar trecerea de o parte era necesară așa cum o potecă desparte pădurea de oameni am cules mure și am trăit poteca s-a confundat cu viața am suit am gâfâit probabil

dimineața lunecă pe șosea mai ceva decât în mare într-o liniște lucie lumina ca o cârpă moale ne șterge ghetele ne perie hainele în picouri niște roiuri de molii care sparg tiparele ne ținem

toamna trece prin mine cu pași îndoielnici târșâie frunzele în botul pantofilor se împiedică în fiecare dală ca bătrânețea în fiecare zi coasa pe spinare pare un cap de lup mușcând aerul cu

aveam două coșuri mari de nuiele în unul țineam aprecieri de un albastru senin păsări iuți s-au lovit de infinit multe au dispărut în vreo gaură neagră în celălalt tot felul de inimi lăsate

În fiecare zi, traversez. La ce v-ați gândit?! Nu, nicidecum. Nici nu poate fi vorba. Ar fi prea comun. Și-apoi, pe acolo poate trece orișicine. Oricând. Ferestre. Mari, albastre, rotunde, de

muncesc pe nimic tot ce câștig dau înapoi celui care pretinde că se îngrijește de mine lumină căldură comunicare pentru toate astea trebuie să plătesc de parcă aș avea vreo vină că trebuie să

Dacă ar fi să dau bani la câți cerșetori îmi ies în drumul spre casă, aș deveni eu însămi una dintre aceștia. Ai zice că e un nesfârșit presărat cu florile răului, cu tânguieli, cu handicapuri, cu

ce numești tu iubire poate fi un microb căruia niciodată nu i se va da de cap pentru că până și vindecătorii sunt infestați doar că le place așa să cerceteze ceva înnăscut se pare fiindcă

îmi amintesc un amănunt de ziua lui i-am dăruit o carte nu întâmplător viața ne aduce împreună omul acesta voia să pară distant rece și dur s-a dovedit a fi contrariul la plecare din echipa

în camera cu zece paturi o colegă nouă mărunțică și cam oacheșă își lăsase geamantanul de carton pe noptieră părea un ceaslov avea un aer de văduvă fără zâmbetul risipit undeva îmi vorbea

ți-ai imaginat câți viermi are mătasea în ea câte frunze de dud culese în nu știu câte poale de fecioare câte cântece de iubire s-or fi auzit până în măduva zilelor pentru câți bărbați pe câte