Ottilia Ardeleanu

prefer realitatea apropiată cu ea trebuie să facem pace nu cu visele ajung să cred că ador iarna cu fumurile ei Dumnezeu trage tare dintr-o țigară de foi face acest circuit închis prin coșul

maria atât de fină m-a întrebat dacă poate să scrie ceva frumos despre mine maria este la capătul lumii dar a venit pentru mine special totul e să mergi până la capăt a convins pe toată

ninge oamenii se strâng unii în alții se troienesc până nu mai poate trece nicio grijă nicio dușmănie sălbatic alb înfricoșător de singur în timp ce dispărem haită de lupi inima e

uneori cred că trăiesc într-un imperiu de sigurătate cât vezi cu ochii odăile mele cardinale sunt reci și goale turnuri ajunse la cerul împărțit de capiteluri în cadrane de timp pietruite grădini pe

să scriu despre tine cum îți pliai mâinile cum tăiai aerul în fâșii mărunte niște dâre de levănțică felinele țineau o vreme adulmecând după tine se risipeau în spații necunoscute orașul rotea

cum crește luna pe frontul de noapte am iubit patrupedul ăsta și nu i-am dorit curajul am vrut să fiu ochiul lui drept ochiul lui stâng cum am fi fost în același timp negândit tu împotriva

Vreme cu fumuri. O creastă retează linia ferată pe care vine alene, ca și când s-ar interesa de vreo istorie de-o parte și de cealaltă a lumii, o locomotivă atât de veche. Pufnind la fiecare sută de

ai zice că aici se sfârșește drumul într-un nimic lumea se panichează mult mai zgomotos face bagaje fără să mai gândească la ce i-ar mai trebui dacă tot e vorba de un sfârșit să plece cu

tristețile își fac loc repede ca bălțile după ploaie ochiuri de toate vârstele în care se scaldă nevăzuți puii de vânt uneori soarele se sprijină pe acoperiș într-un baston bătrân în

țineam un geam de stele în dreptul ochilor îl mai ștergeam cu dosul palmei ele tot mai aprinse și mai multe veneau spre mine cu o viteză de care nu mă temeam m-aș fi lăsat purtată de fluviul lor

azi m-am pornit ca arhanghelul pe strada mea ca pe un culoar de spital rezervă lângă rezervă oameni arătându-se mai puțin oameni cu două fețe la brutărie câțiva nou-născuți arși de vii

mi-a adulmecat urmele mi-a probat hainele i-au plăcut și m-a lăsat așa cum sunt în văzul lumii a folosit aceeași pudră rimelul și trusa mea de manicură până și perciunii i-a făcut gheare peste

suntem ochi în ochi în ochi în ochiul universului strivit de plânsul comun al stelelor războite cu patimile fugii pe orbite necunoscute pleoapele Căii Lactee sunt răni vii de sforile de sânge

Îmi pun ochelarii de distanțare socială ca să văd până dincolo de vremuri. Un aspersor împrăștie apă în rotocoale pentru covorul de iarbă și cuverturile de frunze din decorul dimineții. Uneori,

așază piroane atât de des parcă seamănă sămânță nu putem ajunge drumul cuielor e lung hai să-l parcurgem jumătate pământul geme de tălpi răstignite (4 nov. 2010)

fraților nu suntem aci spre pizmuire ci pentru a ne lumina unii pe alții căci afară de dumnezeu nu e nimeni atotștiutor în ale scrisului vieții masa literară în mijlocul bisericuței de

să dezlipească iubirea de mine să înjunghie animalul crescut în propria curte să despice butucul numai bun de încălzit sobele din lumea asta să o joace la ruletă să vândă o sclavă * îmi spui că

lustrangiul își închipuie că poate lustrui soarele își ia peria cum doar el știe începe să frece ușor pe o parte pe alta pe la punctele cardinale îl ține într-o mână îl privește apoi cu

de când pe frunte îmi stă piatră între lumi se zbuciumă una pe când cealaltă lâncezește din burtă îmi cresc flori pe dedesubt rădăcini nasc forfotitoare întunericul și lumina se