Ottilia Ardeleanu

suntem ochi în ochi în ochi în ochiul universului strivit de plânsul comun al stelelor războite cu patimile fugii pe orbite necunoscute pleoapele Căii Lactee sunt răni vii de sforile de sânge

Îmi pun ochelarii de distanțare socială ca să văd până dincolo de vremuri. Un aspersor împrăștie apă în rotocoale pentru covorul de iarbă și cuverturile de frunze din decorul dimineții. Uneori,

așază piroane atât de des parcă seamănă sămânță nu putem ajunge drumul cuielor e lung hai să-l parcurgem jumătate pământul geme de tălpi răstignite (4 nov. 2010)

fraților nu suntem aci spre pizmuire ci pentru a ne lumina unii pe alții căci afară de dumnezeu nu e nimeni atotștiutor în ale scrisului vieții masa literară în mijlocul bisericuței de

să dezlipească iubirea de mine să înjunghie animalul crescut în propria curte să despice butucul numai bun de încălzit sobele din lumea asta să o joace la ruletă să vândă o sclavă * îmi spui că

lustrangiul își închipuie că poate lustrui soarele își ia peria cum doar el știe începe să frece ușor pe o parte pe alta pe la punctele cardinale îl ține într-o mână îl privește apoi cu

de când pe frunte îmi stă piatră între lumi se zbuciumă una pe când cealaltă lâncezește din burtă îmi cresc flori pe dedesubt rădăcini nasc forfotitoare întunericul și lumina se

plouă mărunt spre seară ies în umezeala străzilor intru la coafor se fac programări pentru ziua femeii la piațeta leului nici porumbeii nu stau pe vremea asta nu deschid umbrela îmi place să merg

iei o foaie cu linii decupezi șinele unui tren le așterni până pe suprafața colorată mai mult decât se simte lemnul ucis cu icul apucat de dreapta scăpată pe hârtie cumva încerci un șuier

când îmi pun basmaua de mătase simt aripile fâlfâind mă-nalț picioarele nu mai ating pământul și dintr-odată văd lumea zburând pe lângă mine suflete (în)grijite o icoană mare rotind

viața m-a chemat la întânire eu nici nu știam cine este îmbrăcată modest avea un fel de a se exprima încât m-am învoit să ies în lume ea m-a abandonat cum își lasă fluturele coconul am avut mai

ce stai ca o cană fără apă își frânge mâinile mama se uită așază colaci mere lumânări și nodul baticului puii de salcie crestați picură încet pe o pânză de in chinul urcăm dealul de

zdrențe-zdrențe a bătut iarna la ușă am crezut că e poștărița cu plicul de la bancă n-am deschis cum să plătesc majorările falită viață calculez degeaba nu-mi trebuie excel sau alte

nu știu cu ce fel de pastă s-a spălat soarele de are dinții așa de strălucitori trecătoarea și-a pus ciorapii de lână de oaie bârsană și căciula de-astrahan orașul e plin de ifose de iarnă

calculatoru-mi joacă feste taman când vreau să îți trimit bezele-n formă d-infinit din buza singurei ferestre că ochi am numai pentru tine și sincer zac de îmi lipsești cerul m-apasă prin

șuie duduie când i se pune pata deocheata se întoarce cu spatele nu că n-ar fi frumoasă și așa dar aș vrea să-mi fie confidentă să-mi spună tăcând ce-are în gând știu că până la urmă e

îmi pică ciuda pe tocul ușii ea își pică anii sau carii dumnezeu știe cum lucrurile vorbesc ventriloc le aud câteodată mi se par firești nu mă sperii decât de singurătate nici atunci când e

cu pompiță are o caligrafie a lui obișnuit cu note de la 1 la 10 cunoaște atâtea nume unele ajunse mari ca dumnezeu sfetnic prin penița căruia au trecut conferințe ședințe planuri proiecte

oamenii acest teritoriu neexplorat o nouă tehnologie divină în continuă revoluție pentru aflarea iubirii elementul chimic de maximă putere multiplicat la atingere fascicule de

iubirea e o fugă de crima pe care n-ai comis-o trebuie să fii așa de curajos încât să forțezi lanțurile să ieși din rând să ți se piardă urma să privești mereu înapoi neștiind unde e înainte