Ottilia Ardeleanu

nu-mi mai găsesc locul în trup sunt ca un roi de fluturi năuciți de flacăra lămpii ochii tăi îi urmăresc atât de atent de aproape încât se lovesc și cad istoviți sub pleoape se risipesc

aș vrea din lut să scot vioară și din vioară trup să scot să-mi cânt iubirea fără vară de lume uit uitat de tot cu mâini de briză astă-seară scriu ce mă doare dor să scriu în tâmple strigă

de pe podul midiei spre parcul de divertisment sunt mai cărunți decât măzărichea de alaltăieri care făcea exerciții de empatie cu oamenii reci năluca poartă conduri de cristal și diadema

viața cursiv și caligrafic la început cu atenție să nu rupi din greșeală apăsător cum așezi cuvintele ca într-un almanah îngrijit mai ștergi mai îndrepți uneori cerneala lasă urme de lacrimi

ne-am îmbrăcat bine ca pentru o călătorie spontană prin ferestrele deschise cumva clandestin un clește a făcut zorzoane în jur l-a ținut cu tâmplele în jos ca să viscolească peste

mă mișc cu un cititor pe oră în culisele unui azi măsluit unde se invocă morții cu voturi iar cei ieșiți din jurnalul fericirii actualizat vremurilor cerșesc pe la oamenii săraci proprietari de

dragii mei se făcea o liniște acustică se făcea un cerc mare de inimi scenă improvizată pe care mă suiam după rugămintea lor mă suiam și vocea mea limpezea inimi seara se lăsa

prefer realitatea apropiată cu ea trebuie să facem pace nu cu visele ajung să cred că ador iarna cu fumurile ei Dumnezeu trage tare dintr-o țigară de foi face acest circuit închis prin coșul

maria atât de fină m-a întrebat dacă poate să scrie ceva frumos despre mine maria este la capătul lumii dar a venit pentru mine special totul e să mergi până la capăt a convins pe toată

ninge oamenii se strâng unii în alții se troienesc până nu mai poate trece nicio grijă nicio dușmănie sălbatic alb înfricoșător de singur în timp ce dispărem haită de lupi inima e

uneori cred că trăiesc într-un imperiu de sigurătate cât vezi cu ochii odăile mele cardinale sunt reci și goale turnuri ajunse la cerul împărțit de capiteluri în cadrane de timp pietruite grădini pe

să scriu despre tine cum îți pliai mâinile cum tăiai aerul în fâșii mărunte niște dâre de levănțică felinele țineau o vreme adulmecând după tine se risipeau în spații necunoscute orașul rotea

cum crește luna pe frontul de noapte am iubit patrupedul ăsta și nu i-am dorit curajul am vrut să fiu ochiul lui drept ochiul lui stâng cum am fi fost în același timp negândit tu împotriva

Vreme cu fumuri. O creastă retează linia ferată pe care vine alene, ca și când s-ar interesa de vreo istorie de-o parte și de cealaltă a lumii, o locomotivă atât de veche. Pufnind la fiecare sută de

ai zice că aici se sfârșește drumul într-un nimic lumea se panichează mult mai zgomotos face bagaje fără să mai gândească la ce i-ar mai trebui dacă tot e vorba de un sfârșit să plece cu

tristețile își fac loc repede ca bălțile după ploaie ochiuri de toate vârstele în care se scaldă nevăzuți puii de vânt uneori soarele se sprijină pe acoperiș într-un baston bătrân în

țineam un geam de stele în dreptul ochilor îl mai ștergeam cu dosul palmei ele tot mai aprinse și mai multe veneau spre mine cu o viteză de care nu mă temeam m-aș fi lăsat purtată de fluviul lor

azi m-am pornit ca arhanghelul pe strada mea ca pe un culoar de spital rezervă lângă rezervă oameni arătându-se mai puțin oameni cu două fețe la brutărie câțiva nou-născuți arși de vii

mi-a adulmecat urmele mi-a probat hainele i-au plăcut și m-a lăsat așa cum sunt în văzul lumii a folosit aceeași pudră rimelul și trusa mea de manicură până și perciunii i-a făcut gheare peste