Ottilia Ardeleanu

dumnezeul tău nu de pomană a zis trimit femeia aceasta la tine vezi de citește-i chipul și încrede-te în cuvântul ei nu minte nu hulește nu suspină când își pune mâna pe umărul tău

m-am gândit ba la unul ba la altul care mă vorbesc de rău sau bine se cheamă asta când cineva se leagă de tine nu mai știu nu mă opresc sughițul pare un zmeu paraleu venit din senin să-mi

luna în clarul ei ademenește sunete oameni ies din portative zboară zâmbete mirări priviri caută fenomenul de o sută și mai bine de ani să ne-amăgească firavă statura ei preschimbată într-o

autorul e sub incidența anotimpului care nu mai vine așteaptă câte un foșnet frunze căzând din abecedar își amintește acum ceva ani începeam facultatea la timișoara ce oraș ce oameni ce toamne

felinare pe stradă și-au pus peruci albe paradă în nocturnă imită stele pe cer un gând fuge rebel la tine se-agață de ramul de viață pacifist intimist artist drumul de gheață departe răsfață

când înfloreau salcâmii simțeam cum pocnesc celulele albe lăstarii păreau șerpi cu clopoței zăngăneau mi se încolăceau în priviri toate nodurile erau atât de verzi ochi de clorofilă zefirul

te privesc în ochi și îmi ești noapte îmi odihnesc truda de peste zi gândurile îmi sar în brațe ca niște copii și cum să nu le iubesc îmi aduc pace zâmbet neprihănit nu pot să dorm ochilor

ești tânăr și te miști așa de rock energie și sunet scena duduie pari un școlar timid însă ești în top omule recunoaște amanta dumitale chitara mereu în acord cu vestimentația și un fel de

Tu la un capăt eu la celălalt Ne dăm mâinile Clanc un contact Circuit închis Filamentele devin incandescente Trecem prin ele eu înainte tu în urmă Niciodată până acum Nu ne-am dat de-a

m-ai iubit și ai pus punct m-ai considerat o propoziție simplă în care subiectul putea fi oricând schimbat ce voiam eu nu avea predicat nu puteam pune nici măcar virgulă fiindcă nu-mi dădeau

candidez la floare candidez la primăvară mă bazez pe voturile firelor de iarbă pe bătăile de aripi și mai ales pe cântecul păsărilor ce răsunet mai clar decât ciripiturile în albastrul unui cer

i-a tras-o a țipat isteric s-a născut din răni cu ombilicul fumegând și inima pârjolită (10 sept. 2010)

dacă se va întâmpla apocalipsa aia odată și ne vom amesteca babilonian când se va gândi cineva să ne mai creeze o dată dăruindu-ne cuvinte să facem ce știm mai bine cu ele ne va fi mult mai

simplu mă uit în ochii tăi sacrific un sărut pentru fiecare mână un sărut pentru fiecare picior un cuvânt nu vei spune tulburat vei căuta sfârșitul în iubire dumnezeiască în timp

fuge pe țărm ca un copil care se uită după ceva frumos se depărtează de părinți chiuind se trezește între oameni străini înfricoșat de necunoaștere începe să plângă o ploaie de vară îl trage de

nu-mi mai găsesc locul în trup sunt ca un roi de fluturi năuciți de flacăra lămpii ochii tăi îi urmăresc atât de atent de aproape încât se lovesc și cad istoviți sub pleoape se risipesc

aș vrea din lut să scot vioară și din vioară trup să scot să-mi cânt iubirea fără vară de lume uit uitat de tot cu mâini de briză astă-seară scriu ce mă doare dor să scriu în tâmple strigă

de pe podul midiei spre parcul de divertisment sunt mai cărunți decât măzărichea de alaltăieri care făcea exerciții de empatie cu oamenii reci năluca poartă conduri de cristal și diadema

viața cursiv și caligrafic la început cu atenție să nu rupi din greșeală apăsător cum așezi cuvintele ca într-un almanah îngrijit mai ștergi mai îndrepți uneori cerneala lasă urme de lacrimi

ne-am îmbrăcat bine ca pentru o călătorie spontană prin ferestrele deschise cumva clandestin un clește a făcut zorzoane în jur l-a ținut cu tâmplele în jos ca să viscolească peste

mă mișc cu un cititor pe oră în culisele unui azi măsluit unde se invocă morții cu voturi iar cei ieșiți din jurnalul fericirii actualizat vremurilor cerșesc pe la oamenii săraci proprietari de

dragii mei se făcea o liniște acustică se făcea un cerc mare de inimi scenă improvizată pe care mă suiam după rugămintea lor mă suiam și vocea mea limpezea inimi seara se lăsa