Ottilia Ardeleanu

băi nu mai vine toamna m-am impacientat am făcut cercetări în legătură cu zborul ziua ora de pe ce aeroport și mai ales de unde și dacă vine singură că de data asta serafică după cum o

mergeam pe linia mare mergeam și făceam prietenie din casă în casă cerul ieșea pe coșuri se înnodau tristețile decolorate curcubeie noi vetre în care mereu coceam ceva eram buni și eram albi

să recunoaștem viața e doar o băltoacă în care te trezești dimineața în cămașă bleu un pas greșit luneci în ea despici mișcări de teamă de frig singurătate îți ții respirația o vreme nori

să nu intri pe sub ușă târându-te până la sofa încă mă ține încolăcită face demonstrații artistice uneori joc rolul principal și mi-e bine oprește-te peste moliciunea din trup nu te

Marea, în prima zi de mai, Făptură liniștită! Nici pescărușii în alai Nu i-au fost, azi, ursită. Nici vântul n-a pus amanet. Soarele a aruncat, Ca-ntr-o fântână parapet, Bănuții săi,

plouă biblic arcă orașul trece pe sub podul de nori balansat de groaza celor numiți pe o listă de așteptare suflete negre ca marea femeia în doliu pentru fiecare amant pe care și l-a

vechi sau nu fericirea nu se caută în trandafiri nici în gust de bordo vechi ci în lutul cel mai moale unde să ai mângâiere după ce pleci * ploaia îmi îndoaie speranțele mă face să

ninge e semn că vecina de peste alee va scoate rufe la uscat jumătate din ea este mereu pe dinafară o fixez cu privirea nu e de ajuns e bine să mă gândesc la ceva frumos cum ar fi noi

m-am pornit cu steaua am luat-o din timp sunt mulți care așteaptă o urare mi-am zis și făcut primul mi-a răspuns de sus din balcon ce vrei mă e iulie adevărat dar eu nu vreau să întârzii că

de fiecare dată când mă întorc în apartamentul meu totul mi se pare schimbat sunt altcineva niciun obiect nu-și mai află locul în imaginația mea clătinată îmi cresc altfel de rădăcini ale

lehamitea stă cu mecla în jos la uscat un prosop de șters în părțile afectate de liniștea asta neatinsă impunătoare ca un rege pătimaș care nu-și mai găsește nevastă să-i facă un pui de lumină

N-are miros, n-are auz, doar simți trecând fiorul cum buburuzele-n hurmuz. Hai, spune ce e...?

mi-am izgonit sufletul printre oameni ploua zgribulit a stat o vreme sub palmele unui nor secătuit până s-a luminat de rușine a luat-o târâș prin iarbă și flori cu ochii după fluturi colorați

împart intimitatea camerei cu un păianjen el ţese nade eu iluzii ne luptăm pe aceeaşi singurătate

are începutul înnodat la tâmplă să nu-l scap ori să nu se deșire aiurea când sfârșesc drumul prin zi în cerdac iau cu mine undrele și împletesc niște ilice (pe cele mai vechi le-am dat deja

ninge cu funinginea coșurilor de cenuși ne amestecăm viețile câtă lentoare în tristețea cea de toate zilele îngerii își leapădă penajul parcă ar fi păcătuit în locul nostru umplu două perne

suflă în lumânare vântul o rupe la fugă pe străzi îmi răscolește sufletul din flori de primăvară iau suferința în spate o car până îmi zdrobește umerii copacii mă lovesc violent cu

După această ploaie, rămân urme negândite. Cine a spus că apele cerului spală totul, se înșeală. S-au născut alte plantații binefăcătoare de culori îmbrăcate în lumini candide și umbre care să

mai întâi mi-ai declarat ce-ți place la mine ai făcut niște asocieri cu femei speciale m-ai situat pe o treaptă înaltă m-ai tutuit m-ai alintat m-ai simțit ca pe un înger cotidian dacă se mai

mama avea o rochie din jerse roz croită pe talie o purtase cât o purtase dar pentru că se mai împlinise mi-o dăduse mie eram la liceu și când primeam câte-o învoire mă întâlneam cu văru-meu o

iubesc lumea doamne și tu știi asta să o văd fericită fac multe lucruri bune dar și rele și tu știi asta îngădui până și să mă umilesc las totul să treacă de la mine mă pun în locul