Ottilia Ardeleanu

în orașul meu fiecare pom are casă mașină și câine o grădină în care se ceartă din an în an trufandalele o curte cu umbrelă hamac și pavilion unde să se odihnească vara după ce (cu)treieră lanul

poarta s-a trântit ca un gând descumpănit o horă de frunze cu suflet pelerin neliniști lovesc din coadă de scorpion trupul stigmat de timp plimbă o umbră gravă pe ceea ce

o arcadia inima împietrită de sentimente niciun om să-mi străbată ținutul fără încărnare cu pleoape deschise sufletul pare un copil cu lacrimi în ochi port cu mine un

are două fețe pe interior e sumbru și însemnat cu toate ființele care au scris durere cu buricele degetelor așa cum scrijeleau îndrăgostiții pe scoarța copacilor niște tatuaje pe pielea

intră și întreabă ce fac de ce fac și cum fac se așază și privește ce fac de ce și cum se sprijină în coate așteaptă o minune din ce fac și cum și de

trecui eu podul midia-năvodari ce verde apa și ecluza ce însorită pâlcuri de vile cu maci la colț sălcii fără plâns melcărie infernale du-te - vino pe roți pălăria mea zbură peste

toți avem nevoie de dragoste când ne strângem în brațe ca necunoscuții asta înseamnă * suntem oameni cu nevoi pe băncile vieții unii mai sus alții jos de tot deșirăm ghemul câteodată

şi pe bărbatul vraişte îl chiverniseşte cineva împădureşte prin el ecologic să-i susure sângele îi aduce caii la adăpat cearcăne de lumină răsfiră poieni de fluturi în neastâmpăr aprinsă

băi nu mai vine toamna m-am impacientat am făcut cercetări în legătură cu zborul ziua ora de pe ce aeroport și mai ales de unde și dacă vine singură că de data asta serafică după cum o

mergeam pe linia mare mergeam și făceam prietenie din casă în casă cerul ieșea pe coșuri se înnodau tristețile decolorate curcubeie noi vetre în care mereu coceam ceva eram buni și eram albi

să recunoaștem viața e doar o băltoacă în care te trezești dimineața în cămașă bleu un pas greșit luneci în ea despici mișcări de teamă de frig singurătate îți ții respirația o vreme nori

să nu intri pe sub ușă târându-te până la sofa încă mă ține încolăcită face demonstrații artistice uneori joc rolul principal și mi-e bine oprește-te peste moliciunea din trup nu te

Marea, în prima zi de mai, Făptură liniștită! Nici pescărușii în alai Nu i-au fost, azi, ursită. Nici vântul n-a pus amanet. Soarele a aruncat, Ca-ntr-o fântână parapet, Bănuții săi,

plouă biblic arcă orașul trece pe sub podul de nori balansat de groaza celor numiți pe o listă de așteptare suflete negre ca marea femeia în doliu pentru fiecare amant pe care și l-a

vechi sau nu fericirea nu se caută în trandafiri nici în gust de bordo vechi ci în lutul cel mai moale unde să ai mângâiere după ce pleci * ploaia îmi îndoaie speranțele mă face să

ninge e semn că vecina de peste alee va scoate rufe la uscat jumătate din ea este mereu pe dinafară o fixez cu privirea nu e de ajuns e bine să mă gândesc la ceva frumos cum ar fi noi

m-am pornit cu steaua am luat-o din timp sunt mulți care așteaptă o urare mi-am zis și făcut primul mi-a răspuns de sus din balcon ce vrei mă e iulie adevărat dar eu nu vreau să întârzii că

de fiecare dată când mă întorc în apartamentul meu totul mi se pare schimbat sunt altcineva niciun obiect nu-și mai află locul în imaginația mea clătinată îmi cresc altfel de rădăcini ale

lehamitea stă cu mecla în jos la uscat un prosop de șters în părțile afectate de liniștea asta neatinsă impunătoare ca un rege pătimaș care nu-și mai găsește nevastă să-i facă un pui de lumină

N-are miros, n-are auz, doar simți trecând fiorul cum buburuzele-n hurmuz. Hai, spune ce e...?

mi-am izgonit sufletul printre oameni ploua zgribulit a stat o vreme sub palmele unui nor secătuit până s-a luminat de rușine a luat-o târâș prin iarbă și flori cu ochii după fluturi colorați

împart intimitatea camerei cu un păianjen el ţese nade eu iluzii ne luptăm pe aceeaşi singurătate