Ottilia Ardeleanu

unii în alții dimineața coborâm ca dintr-un trunchi unul după celălalt ne răspândim radial un păianjen imens migălește pământul brodează lucruri oameni sentimente informații așezări

în fiecare seară mă încui într-o cameră de cristal rulez aripi de fluturi și le înmoi în lichidul albastru picur semn cu semn până ce se aude numai susurul fiecare venit își lasă hainele pe

n-am crezut vreodată că tăcerea îmi poate vorbi atât de frumos când se întinde între noi aerul ia nenumărate forme de viață cât să mă uimească tablori transparente potrivite ochiului și

venise muma-mumelor cu ochi fardați groaznic un bolero cu deschidere la buric și un fel de belciug ghearele făcute cum se fac acuma pe bani mulți părul vâlvoi pe-o parte în direcția vijeliilor de

eu nu-mi numesc cuvintele dor și le las în pace este o întoarcere în clasele primare la jocul de-a memorarea identifică locul mărimea culoarea numele întotdeauna numele la sfârșit semnătura

te-am lăsat să faci stagiatura pe mușchiul inimii mele crescut înspre tine ai pătruns ca un strat de ozon peste care ai așezat un strat de iubire unul de emoție altul și altul până am

dă târcoale. cu ceva greu pe umăr și gluga cât o noapte de toamnă căzută pe creștetul pământului. când vine vremea, se apucă de muncă și taie, doboară, usucă și îngroapă. se hrănește doar din

plaja transpune trupuri totul se va transforma deocamdată încercăm lutul cu tălpile intrăm în mare nespovediți îi lăsăm parte din noi unii se dau cu totul suspine și cer niciodată apusul nu

ziduri în pustiu tac până te iau frigurile ghemuiești sufletul între coaste îl mototolești de parcă ai vrea să dai coș și nu nimerești din prima săritură spre nicăieri ziduri groase în ele strâng

niciun ștreang nu te ține în asfixie mai mult decât minciuna picătura de viață eliminată pe lângă sfoara groasă intrată în jugulară fiecare por însângerat în jurul grumazului un șirag de

prea alb doar proiecția unei bufnițe siluește decorul pe obrazul gheață aluneci tu într-un glob minuscul m-ai trădat te-am prins cu ea așa cum prinzi din zbor o poantă dar nu

frunzele spirite urmăresc iarna pe soclu o afrodită șlefuită de vânt lipește afișe pe stâlpi imaginari susțin viața asta un autoportet cu șarpe sâsâie iubiți și veți fi fericiți într-un

matinalele mele gânduri cu fir de borangic albastru câmp de toamnă răsucită pe spic zăriră-n fereastră dintr-un nimic un colos de nor înfiorător octombrie se-apropie ce inamic cu vântul

azi am impresia că scriu cu o pasăre cu aripile cu ciocul cu ghearele cu zbaterea ei cu foamea libertatea zborul ei decupând aerul mai rotund decât cuvintele ele au vârfuri și cozi scurte țepi

în orașul meu fiecare pom are casă mașină și câine o grădină în care se ceartă din an în an trufandalele o curte cu umbrelă hamac și pavilion unde să se odihnească vara după ce (cu)treieră lanul

poarta s-a trântit ca un gând descumpănit o horă de frunze cu suflet pelerin neliniști lovesc din coadă de scorpion trupul stigmat de timp plimbă o umbră gravă pe ceea ce

o arcadia inima împietrită de sentimente niciun om să-mi străbată ținutul fără încărnare cu pleoape deschise sufletul pare un copil cu lacrimi în ochi port cu mine un

are două fețe pe interior e sumbru și însemnat cu toate ființele care au scris durere cu buricele degetelor așa cum scrijeleau îndrăgostiții pe scoarța copacilor niște tatuaje pe pielea

intră și întreabă ce fac de ce fac și cum fac se așază și privește ce fac de ce și cum se sprijină în coate așteaptă o minune din ce fac și cum și de

trecui eu podul midia-năvodari ce verde apa și ecluza ce însorită pâlcuri de vile cu maci la colț sălcii fără plâns melcărie infernale du-te - vino pe roți pălăria mea zbură peste

toți avem nevoie de dragoste când ne strângem în brațe ca necunoscuții asta înseamnă * suntem oameni cu nevoi pe băncile vieții unii mai sus alții jos de tot deșirăm ghemul câteodată

şi pe bărbatul vraişte îl chiverniseşte cineva împădureşte prin el ecologic să-i susure sângele îi aduce caii la adăpat cearcăne de lumină răsfiră poieni de fluturi în neastâmpăr aprinsă