Ottilia Ardeleanu

poezia era de făină îți treceai degetele și aluat creștea cât doi obraji sănătoși dospeai cea mai rotundă filosofie despre oameni cu oameni visam în palmele cuvântului pe vatră

aici îți e străin ca mine rătăcitoarea drumurile s-au desfăcut din ombilic origine a simțămintelor deviată de sensuri te bate pe umăr liliacul tresari ațintind un gol nedumerit înalți gând

odată un flutur alb princiar umbla dintr-o fâlfâire în alta pe deasupra corolelor deschise poetic amețit de atâtea parfumuri pline de ispite amușinând când în dreapta când în stânga colorându-se

depărtarea îmi pare un imens pod de lemn fiecare pune câte o șipcă și trece uneori ne temem să privim în jos toate neîmplinirile se clatină avem rău de ele trecem cu greu ne ținem de o sfoară

ploaie nu mai trage sforile nu-ți mai căuta nurorile s-au dus după soare fiecare cu sprinteneală vezi tu bați în turle și-n cruci și-n năluci fii mai veselă că văduvă ești în furtuni citești ca-n

cum versul din urmă este cam șchiop mai are și cuget de filantrop și nu-i convine luat peste picior ci periat tratat cu binișor se-ntoarce voios într-un palimpsest este un lucru pe care-l

amurg expus într-o galerie în tăcerile lui nevoite să-mi iasă în cale să coboare pânzele ochilor până la nivelul înțelegerii din joaca de-a fructele de mare jar tânăr în pipe-inimi iubirea o

i-au intrat filozofíi în cap să-i spună cât de grozav se-ncuie în chilia pentru care multe vorbe a spus mulți oameni au cedat psihic cerul de nori îmbufnați suferă lumea suportă cum îi e

în fiecare zi mă duc acolo de parcă aș avea nevoie să cumpăr pâine foamea din mine macină în stomac făina nedreptății o casă cenușie nu știe decât să plângă dinăuntrul ei în camera

moartea stătea lângă mine își făcea timp din viața ei de unde să știu eu că mă păzește să nu cad în fântână ca ai lu mitrache ș-ăl mic ș-ăl mare făceam poze pe prispa lor când eram de școală că

se revoltă sângele în bobocii de trandafiri dau în clocot iubirile unei toamne pe la porți vântul clatină lujere de plăcere boarea crește înăuntru satisfăcute chimic celulele în bucurie

stau prost cu memoria în afară de cărți nu mai știu decât numele tău *** am câteva toamne bune în palmă se exfoliază toate atingerile *** mă simt singură de oameni nu și de Tine când

Florin Dochia este un poet cunoscut în lumea literară și pentru faptul că îngrijește revistele literare Revista Nouă și Urmuz. Este un sonetist cu experiență, lucru dovedit și de recentul său volum

mi-am cumpărat gazon l-am implantat în fața casei pe aici nici iarba nu crește respirația se face gură la gură între cer și pământ copiii iau seama la televizor dacă îi întrebi vaca e mov

femeia asta rece rece și mută ar vrea să-mi spună ceva dar nu poate ne întâlnim de o vreme pe aceeași bancă ne uităm la aceleași păsări care nu mai tac la aceiași oameni se duc să desfacă aerul în

iarna are doar lacrimi voi le contorizați din moment ce-mi spuneți că sunt tristă și pibul nu iese cum trebuie nu pot modifica nimic dragostea se pregătește de revelion rochie

* dragostea o broderie păstrată din bătrâni în lada de zestre fără de pată mirosul trăiniciei * macii de pe inimă se înmulțesc pe când vii pe când pleci ca să te-ntorci * primăvara

ntrul cultur al orașului n arborează steagul plin de stele așteaptă moșul crispată biblioteca din el își privește cuvintele pe jos hieroglife impudice alături parcul se luminează