Miclăuș Silvestru

Dracu-n coastele femeii, Cum un loc mai bun nu are, Bun culcuș face puterii, Seducând fără pudoare Chiar copil, puber și tânăr Sau bărbat în floarea vârstei. Ei,-ntorcând capul

În viața mea n-am mai văzut Așa apus de soare: De ploaie, colo-n asfințit, Nori, ca \"petăli\" de floare. În aburi crestele plutesc De parc-ar fi corăbii,

În sinistra mea odaie Pe sub ușă vântul suflă... Þolul vechi, de jos, îl umflă, Îl tot mișcă, îl înfoaie. Mi-au plecat pe rând feciorii, Toți, departe, la loc sigur; M-au lăsat pe mine

Mă răsucesc în pat de unul singur Și nu-mi găsesc astâmpăr într-un loc; E lungă noaptea cât un gât de cangur, Iar dragostea-i ca un cuțit de foc. Și alții au pățit ca mine-adesea, Au fiert,

Sub umbre de salcâmi, în toamnă, Când soarele-i roșiu spre asfințit, Când vânt-ușor a bate a pornit, Răzlețe frunze prind în palmă... Palide,-azvârlite de destin Din bolta-naltă, bătute-n

De-ai ști cât mă-mpresoară gânduri Și nu-mi dau pace ca să dorm, Ai spune celor șapte vânturi: Ca unul, suflați toate-n unison! De-ai ști în dragostea ta mare Poruncă vântului să-i dai: În

Privit-am înapoi de jos în sus, de dor, spre tine, vedeam doar satul între nori ascuns, sub valuri. Fără vuiet, norii m-acopereau; mergeam ca orbul, deși ochii vederea o aveau. Cum?

Iubirea-i sfântă. Adusă e din Rai, Căci însuși Domnu-a zămislit-o, Spre-a fi rostită sincer, prin viu grai. Un el și-o ea se-aleg pentru vecie; Iubirea-n ambii înflorește,

Mi-e dor de voi, de cuibul nostru drag, Mi-e dor să calc din nou al casei prag, Căci luni de zile au trecut de când N-am mai primit nici un sărut plăpând. Vă-ntreb acum, pe fiecare fiu, De

Visez din nou sărutul tău, Ca iarba- lacrima de rouă, Când dorul mă încearcă rău, Rupându-mi inima în două. Suspinul greu mă doare-acum, Când ceasul sună miezul nopții; Găsește-mi,