Mediu
E miez de noapte-n trenul vieții mele
Ce mă poartă pe colinele de munți
Chiar din inima Cetății Eterne.
E iarnă timpurie-n trenul vieții,
Venită parcă pe neașteptate,
Dând sprâncenii culorile zăpezii.
Zăpada-i groasă pe-al vieții mele tren
Și-apasă pe neputincioșii-mi umeri...
Acum, oftatu-i obișnuit refren.
Nopți albe, fără somn, cu gânduri multe,
Transformă fruntea lată-n multe riduri...
Gât, picioare, mâini– acum par mai scurte.
Cum luna-i singură în noaptea neagră,
Cum soarele e singur ziua toată,
Sunt singur eu, cu inima pribeagă.
Lumina lunii va dispare-n ziuă,
La fel, a soarelui lumină-n noapte...
Eu caut locul unde ea-i eternă.
Trenul vieții sigur va opri-ntr-un loc
Necunoscut, în timp... pierdut în spațiu,
Odihnă veșnică... c-un pic de noroc.
003
0