Miclăuș Silvestru

Am întrebat odată inima mea: \"Ce e ceea ce mai mult ar vrea?\" Ascultați care este a sa dorință: \"Aș vrea și pasiune în a trăi dragostea... Dragostea să fie cea din urmă a muri... Nu e

Eu nu-ndrăzneam a-ntinde mâna către tine Și nici a-ți spune tandru \"te iubesc\"... Prea tânăr eu eram... priveam pe la vitrine, Inel să cumpăr, să ți-l dăruiesc. Știai de dragostea-mi și

Frumos e să iubești, când ai pe cine, De te iubește doar ‘n-același timp... De nu, ești pentru cel iubit un mărăcine, Iar cel iubit ți-e trandafir cu ghimp. Dorești să fii iubit cu

De ce se naște omul gol? De ce stau racii în nămol? De ce din ou iese puiul cu puf? De ce-și fac cuiburi păsările-n stuf? De ce ne punem lucruri bune-n gând? De ce cocorii pleacă și

De ce oare tu nu mai dorești al meu sărut Ca prima dată, în amurg, când noi ne-am cunoscut? De ce respingi a mea îmbrățișare Și mă privești cu-atâta nepăsare? Vezi bine cum anii

Dorința ta ce-ți arde-n piept O știu, E pentru mine cea dintâi spre împlinire. Chiar eu Cu nerăbdare o aștept Și vreau Ca sub salcâmi să ne-mbătăm de fericire. De lumii-ntregi aș

De dor, mi-e inima mereu tot plină Și cred că n-o seca vreodată... Va fi cum bolta-n noaptea cea senină, Etern cu stele-ncandelată. E dorul cel născut dintr-o privire, Cu un surâs apoi

În noapte, așteptând să vină trenul, Curios de tot îmi pare Că sunt scoși afară toți, câte unul, Chiar din sala de-așteptare. De la două pân’ la cinci, e program De făcut curat în

Între nori, o gură mică Ce-i deschisă doar un pic, Lasă-n noapte să se vadă Luna, coaptă ca un spic. Dinspre stânga înspre dreapta Câte-un fir de nor răzleț, Îi ascunde lunii

În exil, de bunăvoie, Pe pământ străin plecat, departe, Spre-a găsi ceva mai bun... nevoie, De voi, cale lungă mă desparte. Merg pe jos, spre luna plină Ce a răsărit de peste

Am încercat să cuceresc O inima de piatră... Dar, parcă văd că-mbătrânesc Făr’ s-o topesc pe vatră... Zadarnic spus-am vorbe dulci, Zadarnic dat-am floare... N-a fost dispusă nici

Această floare-i un simbol Ce nu aș vrea să piară Din inima celor ce-ador’ Iubita pentru prima oară. Culoarea florii-e roșu-aprins A macului sălbatec... E simbol focului

De-acum, prefer să plâng în suferință, Căci cel iubit, unit cu mine în dorință, M-a părăsit uitând de legea de credință, De legământul sfânt făcut la juruiță. Prefer... să plâng,

Când stele cerul îl presar Și când răsare luna, Doresc s-alung al tău amar Din viața ta de-acuma. Povestea vieții ți-o ascult; Mă mir de cruda-ți soartă. Te sfătuiesc: iubește mult, Căci

Dracu-n coastele femeii, Cum un loc mai bun nu are, Bun culcuș face puterii, Seducând fără pudoare Chiar copil, puber și tânăr Sau bărbat în floarea vârstei. Ei,-ntorcând capul

În viața mea n-am mai văzut Așa apus de soare: De ploaie, colo-n asfințit, Nori, ca \"petăli\" de floare. În aburi crestele plutesc De parc-ar fi corăbii,

În sinistra mea odaie Pe sub ușă vântul suflă... Þolul vechi, de jos, îl umflă, Îl tot mișcă, îl înfoaie. Mi-au plecat pe rând feciorii, Toți, departe, la loc sigur; M-au lăsat pe mine

Mă răsucesc în pat de unul singur Și nu-mi găsesc astâmpăr într-un loc; E lungă noaptea cât un gât de cangur, Iar dragostea-i ca un cuțit de foc. Și alții au pățit ca mine-adesea, Au fiert,

Sub umbre de salcâmi, în toamnă, Când soarele-i roșiu spre asfințit, Când vânt-ușor a bate a pornit, Răzlețe frunze prind în palmă... Palide,-azvârlite de destin Din bolta-naltă, bătute-n

De-ai ști cât mă-mpresoară gânduri Și nu-mi dau pace ca să dorm, Ai spune celor șapte vânturi: Ca unul, suflați toate-n unison! De-ai ști în dragostea ta mare Poruncă vântului să-i dai: În

Privit-am înapoi de jos în sus, de dor, spre tine, vedeam doar satul între nori ascuns, sub valuri. Fără vuiet, norii m-acopereau; mergeam ca orbul, deși ochii vederea o aveau. Cum?

Iubirea-i sfântă. Adusă e din Rai, Căci însuși Domnu-a zămislit-o, Spre-a fi rostită sincer, prin viu grai. Un el și-o ea se-aleg pentru vecie; Iubirea-n ambii înflorește,