Soarta

1 min lectură·2 martie 2010

Mediu

Soarta

Sunt nevoit să plec din nou, să-mi caut locul,

Așa cum fac nomazii când își strâng iar cortul;

Mi-e soarta tristă și mult se-aseamănă cu-a lor

Căci nu mă pot întoarce să gust fierbinte dor.

Își iau cu ei: atrețuri, femei, copii, bătrâni,

Cu grijă-și cheamă-n urmă chiar credincioșii câini...

Se-ndreaptă spre un alt ținut, bogat și-n iarbă

Și-n păsări de tot soiul, ce pot să le... fiarbă.

Nu pot, ca ei, să iau cu mine ce-am mai scump...

Căci soarta crudă m-a obligat să m-arunc

În valuri tumultoase, înfricoșătoare...

Apoi... m-așteaptă-un țărm de țară primitoare.

E-o mână-ascunsă oare, care-mi scrie soarta,

Uitând ca să arate norocului poarta?

Implor în rugăciuni pioase a sa milă

Aminte aducă-și de robul de argilă.

Mi-e confesată soarta unui preot, frate,

Ce vrea să vindece a mea infirmitate...

„Te roagă ziua, noaptea toată”-i este sfatul-

„Iar Domnul îți va da din daruri... El, Bogatul”.

001.827

Miclăuș Silvestru. “Soarta.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/miclaus-silvestru/poezie/13931051/soarta

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.