Marius Surleac

“Apăsări” “Am ales să fiu singur din simplul motiv că simt o pasiune pentru suferință. De aceea, acum, trupul meu este singur – depășit de limitele spațiului. Și sufletul meu e aproape singur ...

\"Manifest\" “În urma voturilor am decis să trag un manifest către cei care se cred în topul poeților literaturii române. Nu știu ce poate însemna în ziua de azi o poezie scrisă bine. Poate dacă

știi, azi e prima zi de când am încetat să te caut în stele, în flori, în vise, în mine ca pe o cheie spre un alt nivel prefer să-mi adun mâinile sub ceafă adâncit într-un lan de maci iar

(undeva, apropiindu-se de un parc, ea – în parc, el) Ea: Bună! Ce faci? De ce stai acolo și fumezi trabuc? El: (citind dintr-un ziar, fără a ridica privirea) Nu e treaba ta. Așa că

pașii tăi surzi se pierd pe alei prin ploaie de frunze uscate pe bănci unde purtată de zmei priveai ca prin sticlă spre noapte vocea ta mută poartă spre chei valuri reci de sunete

… dincolo de multitudinea ochilor ce ramâneau încă uimiți, se afișa o adevărată subtilitate actoricească. Actorul, în sinea lui, trăia în lumea pe care o găsise cu câțiva ani în urmă undeva în

La meteo azi a anunțat din nou caniculă, indicele de confort termic se pare că va depăși optzeci de unități. Luăm ceva de mâncare cu noi, ceva de băut, ne suim în mașină și plecăm spre Lepșa (am

ți-am spus să mă lași în pace, să nu-mi mai furi de pe pleoape-amintirile, să nu-mi ascunzi țigările și sticla de jack, să nu-mi uzi florile ce au putrezit peste noapte, să nu-mi citești povești și

printre zaruri revolverul lucește la capătul ars al glonțului la celălalt capăt, ca într-o coadă de cometă sfere de sânge în unghiuri se sting bucățile de carne pe alei: primul pas din

lipit cu fața de asfalt, cu picioarele atârnând de cer, aripile se zbăteau printre blocuri – îngerul gigant a fost prins în lanțuri și băgat într-o cușcă l-au dus la marginea orașului unde

seară de iarnă – în văgăună ochii sticlesc peste nea

M-am trezit dimineață, mi-am aprins țigara, mi-am pus în picioare tenișii rupți și am plecat după pâine. În drum spre alimentară dau de Gigi. Stătea ghemuit lângă un gard din plasă, din aia cu ochi

păstrez zâmbetul tău printre filele cărții din care citesc cu nesaț până la marginea soarelui mă afund în umbrele ce se-ndreaptă spre noapte, unde vântul nu suflă, unde păsările se-ascund printre

vânt pe sub sălcii și valuri sparte la mal - bătăi de aripi

Singurul lucru de care vreau să scap este să uit de natura umană paternă; ce atârnă deasupra mea, de o bucată infinită de timp – dar finită în pasul prezentului viitor, gândit. Credința în sinele

diseară te-aștept în livadă cu brațele largi la ceruri mă-nchin din pieptu-ți iubirea să roadă și buzele moi să ardă-n venin din stele să facem pomadă să-ți spun povești cu arome de

Era Miercuri, dimineață, pe la ora 04:00. Am deschis ochii într-o lene profundă, m-am dat jos din pat, am așezat atent ceva îmbrăcăminte pe mine. Bagajul mă aștepta cuminte în colțul camerei, soarele

soarele în lan, sunetul greierilor - lăsarea nopții

inele pe lac – printre nuferii deschiși, țânțari de baltă

bețivi în genunchi – după ploaie, imitând calea lactee

piele arsă de vânt ochi ațintiți spre mormânt șiroaie de sânge fantasme sub frunze fâșii de amintiri răstignite-n fiecare ochi se prind de fire ascuțite de iarbă de bănci scorojite de