Simțul autenticității

(undeva, apropiindu-se de un parc, ea – în parc, el) Ea: Bună! Ce faci? De ce stai acolo și fumezi trabuc? El: (citind dintr-un ziar, fără a ridica privirea) Nu e treaba ta. Așa că lasă-mă-n pace, nu mă deranja – nu am timp să port conversații cu persoane străine. Sunt ocupat, nu vezi? Ea: (dezamăgită, cu lacrimi în ochi) Să știi că ești foarte nepoliticos. Tocmai treceam prin preajmă și când te-am văzut am venit într-un suflet până la tine. Din acel moment am știut că Dumnezeu este undeva sus și are grijă de mine, mă veghează și îmi arată calea cea bună pentru a-mi împlini scopul în viață. Am traversat strada în grabă, o mașină era cât pe ce să mă izbească la pământ, și după toate astea îmi tulburi gândurile, mă faci să-mi pun mii de întrebări; m-ai surprins cu această atitudine. (nervoasă) De ce te comporți așa? El: (în continuare cu privire pierdută în ziar) Þi-am spus să mă lași în pace; am de terminat ziarul și nu am timp de prostii. Ea: Nu-ți amintești, nu? Știi cine sunt eu? Te rog uită-te la mine când vorbesc cu tine! El: (ridicându-și chipul) Bine! Deci, cine ești tu și ce, pentru numele Domnului, vrei? (un pic curios) Parcă îmi ești totuși destul de familiară! Te știu de undeva, te-am mai văzut cumva înainte? Ea: (deranjată) Ce fel de întrebări sunt acestea? Ești bolnav, ai înnebunit? S-a întâmplat ceva cu tine în toată această perioadă? Mă omori cu astfel de tâmpenii! Trebuie să fii ... El: (amețit) Tu ... chiar ești tu? Nu se poate! Ea: Da, sunt soția ta ... nu am murit, eu sunt ... El: ... ești moartă, știu asta. Erai în moarte clinică. Ea: (nervoasă) Te-ai țicnit? El: (șovăielnic) Am avut grijă de tine timp de șapte ani după care am decis că trebuie să-mi continui viața – doctorii mi-au dat de înțeles că șansele ca tu să îți mai revii sunt mult prea mici. Ea: Da, probabil, te cred ... dar uite-mă aici. Au trecut mai bine de cinsprezece ani de la accident. Atât de mult timp am fost ținută în viață de aparate! El: Nu este posibil! Ești moartă; angajații spitalului m-au sunat să-mi spună că probabilitatea de a-ți reveni este de una la un miliard ... așa că m-au lăsat cu singura posibilitate: moartea! Angajații... (deși un pic cam timid) Ești chiar tu? Nu înțeleg, sunt uimit ... nu am cuvinte să-mi exprim uimirea, sunt marcat. Este un dar divin! Ea: Da, știu. Dar partea rea e că nu îmi aduc aminte perioada cât am fost în comă, nu mai am nici o amintire; e ca și cum m-am trezit din somn iar cinsprezece ani au devenit la fel ca o noapte pentru mine, atât a trecut pentru mine ... o noapte. Cred că sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să mi le povestești, amintiri, momentele frumoase pe care le-ai avut... El: ...da, într-adevăr! Te rog, ia loc pe bancă. Ea: ...și să-mi spui ce face fiul nostru; cum se simte, e bine? El: Fiul nostru e bine, și-a terminat studiile iar acum este doctor. Ea: Uau! Sunt atât de fericită. A trecut atât de mult timp. El unde e? El: E acasă. L-am văzut în această dimineață, era ca și cum nu aș fi simțit trecerea timpului. Am încercat să vorbesc cu el dar a fost în zadar. Nu m-a ascultat un moment ... (râzând) se comporta cu mine de parcă nici nu aș fi fost prin preajmă. Cine știe, poate că azi nu se simte prea bine și oricum are treburi mai importante de rezolvat. Așa că mi-am luat ziarul de dimineață, pipa și cutia de chibrituri de pe masă și uite-mă aici ... stând pe această bancă, în parc, aceeași bancă pe care obișnuiam amândoi să stăm cu mult timp în urmă. Ea: Într-adevăr, a trecut atât de mult timp, ce amintiri frumoase... El: Îmi amintesc de noapte în care te-am întâlnit; tu căutai pe cineva și s-a întâmplat să mă întâlnești pe mine, deși amândoi căutam două persoane diferite. Ea: Exact, dar asta e soarta, te poate purta în timp și spațiu, în locuri la care nu te-ai fi gândit vreodată. Nu avem cum să știm ce ne rezervă viitorul. Acum stăm amândoi în această zonă de odihnă, mirosind parfumul naturii, simțindu-i aerul proaspăt și bucurându-ne de recunoștiința sa. El: Cred că fiul nostru va fi foarte bucuros, șocat chiar, să afle că nu ai murit. Va fi uimit și nu cred că va avea cuvinte să-și exprime sentimentele. Ea: Abia aștept să-l văd, să-l îmbrățișez și să-i sărut obrajii, să-l privesc și apoi, în timp, amândoi să mă ajutați să îmi reconstruiesc o parte din perioada piedută, din amintirile pierdute ... să reînvii. El: Draga mea, vei avea tot timpul din lume să recuperezi tot ce ai pierdut. Hai să mergem la spitalul unde lucrează fiul nostru, să-i facem o surpriză. Dacă pe mine nu m-a băgat în seamă dimineață, sunt foarte sigur că-l vei „lovi” și va rămâne fără cuvinte. Ea: Cu voia Domnului, sper să își amintească măcar câtuși de puțin de mine! El: Sunt sigur că își va aminti! Ea: Foarte bine atunci, să mergem! *** (în spital) Ea: Acela este fiul meu? E el, scumpul meu copil? El: Da draga mea, e fiul nostru. Hai să mergem să-l luăm prin surprindere! Ea: (apropiindu-se de fiu) Bună dragul meu fiu! Cum te simți? Sunt eu, mama ta! Mi-a fost atât de dor de tine! El: Hei, fiule! Ea e mama ta, ai și tu bunul simț să-i răspunzi? Te înțeleg că nu ți-o amintești, dar acum stă în fața ochilor tăi iar tu nici nu vrei să o privești. Ea: (înspăimântată) Ce se întâmplă, de ce nu răspunde, de ce e atât de tăcut? El: (oarecum mirat) Nu înțeleg! Fiule, trezește-te! Suntem aici! Răspunde! (încercând să-l miște) Înțelegi? Ea: (șocată) O, Doamne!!!