Haibun 2

Era Miercuri, dimineață, pe la ora 04:00. Am deschis ochii într-o lene profundă, m-am dat jos din pat, am așezat atent ceva îmbrăcăminte pe mine. Bagajul mă aștepta cuminte în colțul camerei, soarele încă nu se sinchisi să apară pe cer. După ce am avut totul pregătit am ieșit ușor pe ușa apartamentului, am deschis ușa de la scara blocului la fel de încet, ca să nu trezesc vecinii. cocoșul falnic – la capătul nopții reci, un sunet de zori Am luat metroul până la Eroilor, unde mașina cu direcția Pécs mă aștepta. M-am urcat în mașină, am ieșit din București prin Militari. Drumul avea să fie foarte lung. Am urmat Valea Oltului – de o parte și de alta a Oltului munții străjuiau minunile naturii, aerul rece năvălea în plămânii intoxicați de oraș iar inima parcă bătea mai cu viață. Am făcut un popas la mănăstirea Cozia. vântul printre nuci – în grădina Domnului petalele cad Am urmat apoi calea Sibiului spre vama Nădlac. Dincolo de vamă o liniște apăsătoare plutea printre neuronii oarecum agitați. Orașele presărate pe drumul spre Pécs parcă erau de poveste: curate, pline de verdeață, de ronduri întregi de flori foarte viu colorate și înmiresmate, aerul de vechime plutea într-o nonșalanță străvezie trăirii cerebrale. După aproape patru ore de la trecerea prin vamă, și după câteva traversări ale Dunării care mă făceau să tresar, am ajuns în orașul fără granițe, afundat parcă într-o vale mistică. Noaptea se așternea liniștită peste oraș. Ne-am dat jos din mașină, am luat câteva guri de aer proaspăt, am făcut o scurtă plimbare de recunoaștere. glasul mierlelor la umbra copacilor – luna sus pe cer După ce ne-am cazat în liniștea profundă a orașului, am pășit spre o nouă lume, o nouă istorie presărată cu evenimente culturale care-și păstrau liniștite inimile calde ce le vizitau, și care readuceau orașul la viață în fiecare seară.