Marius Surleac

Duminică 23 Noiembrie 2008 s-a desfășurat a treia ediție a Cenaclului de la Deko la care au fost prezenți criticii: Octavian Soviany și Mihail Gălățanu și au citit scriitorii: Dan Coman și Șerban

auzi cerul cum se plimbă timid înspre noapte cum norii poartă privirile de azi în cele de mâine auzi copacul copilăriei noastre cum crește încet cum leagănul pentru care ne certam se depărtează

we got jammed with a bottle curentul e scump aprindem lampa noaptea cuprinde încăperea - laboratorul în care nicio muscă nu mai intră-n călimară frunzele rămase pe crengi cad de-atâta

Printre coapsele tale se pot vedea Tour Eiffel, l\'Arc de Triomphe și mulțimea nărăvașă care se calcă-n picioare până la cer – astfel, trăind pe picior mare, alături de tine pot vedea lumea, pot

„Fly on my sweet angel, Tomorrow I\'m gonna be by your side” – „Angel” – Jimi Hendrix Corzile taie carnea prin părul electrizat Mulțimi de bucle răsucindu-se direct spre solul presărat

pașii tăi surzi se pierd pe alei prin ploaie de frunze uscate pe bănci unde purtată de zmei priveai ca prin sticlă spre noapte vocea ta mută poartă spre chei valuri reci de sunete

astăzi trecutul s-a întins peste unde de sunet când luna și soarele se întâlnesc pe aceeași cărare pe care obișnuiam să ne pierdem sufletele în fumul cel viu plin de stafii printre cercuri legate

în luciul șinei privirile se scurg iar trenul vieții ochiul ți-l întoarce spre păsări negre pe ceruri în amurg al nopții hău din barzi suflarea-și stoarce din clipă-n clipă bătăile

diseară te-aștept în livadă cu brațele largi la ceruri mă-nchin din pieptu-ți iubirea să roadă și buzele moi să ardă-n venin din stele să facem pomadă să-ți spun povești cu arome de

bețivi în genunchi – după ploaie, imitând calea lactee

ușile vor sta deschise până ploaia și vântul le vor înfunda iar șobolanii calm vor roade balamalele de foame-n urma mea mă arunc într-una din copcile asfaltului doar cu un singur ochi iar dame-n

trei falange - adunate-n frunte și-n piept, la vii și la morți, apăsând umerii umili precum bolta lui Atlas - le desfac, le pun în cutia de lemn, ascunsă printre cărțile vechi, prăfuită de

păstrez zâmbetul tău printre filele cărții din care citesc cu nesaț până la marginea soarelui mă afund în umbrele ce se-ndreaptă spre noapte, unde vântul nu suflă, unde păsările se-ascund printre

când ți-e dat să ucizi, mâinile goale devin suport pentru arme cu două direcții cu ele sapi în pământ precum niște excavatoare, ca să scoți din sicriu propria viață azi, mâine, ieri – nu mai

Era Miercuri, dimineață, pe la ora 04:00. Am deschis ochii într-o lene profundă, m-am dat jos din pat, am așezat atent ceva îmbrăcăminte pe mine. Bagajul mă aștepta cuminte în colțul camerei, soarele

zilele mi s-au scurs pe sub genunchi, acolo unde valurile au șters fiecare secundă pe care ai uitat-o în infinitul privirii – când ai plecat nu mi-ai lăsat decât o cunună de frunze uscate în

ritualul magic al nopții înghite duhurile slabe prin pași vedici palmele bat trezirea într-o incantație tribală fiii săi macină munții, stăpânesc peste nori, purtați pe coame de

ți-am spus să mă lași în pace, să nu-mi mai furi de pe pleoape-amintirile, să nu-mi ascunzi țigările și sticla de jack, să nu-mi uzi florile ce au putrezit peste noapte, să nu-mi citești povești și

deschide ochii să vezi cum îmi pierd liniștea, cum mă sufoc în camera mereu goală a zilei de mâine, cum îmi întind palmele să-ți prind sufletul printre unghii pe cioburi topite, picioarele mele