November spleen

Un spleen care coboara prin trup si umple spatiul, ne umple... cerul se plimba spre noapte, noarii poarta priviri dinspre azi inspre maine, o trecere prin timp si copilaria ce se goleste/rostogoleste de/din sine. daaa, aceasta necrutatoare si trudnica haladuire prin carnea anilor, umilitoare si nesfarsita!

\"car
pașii
privirea
secundele
în spatele gol\"

Un gand bun!

Versuri foarte frumoase:
auzi copacul copilăriei noastre cum crește încet
cum leagănul pentru care ne certam
se depărtează de noi
Mi-au plăcut adâncirile în imaginar și decolările spre cerul de toamnă, precizia cu care descrii o stare, talentul de a crea o atmosferă.
Imagini care se rețin:
iar păsări de pradă așteaptă pe stâlpi
vântul;
vezi cântecul orașului în fiecare bucată de asfalt
cum se scurge pe sub tălpile ruginite ale bocancilor
Desigur, e bun și finalul. Dar atenție la clișee, de exemplu \"apoi liniștea să cuprindă iarna ce va să vină\". Multă baftă poetică!
Mai citim, tama

Doru, mă încântă prezența ta pe acest poem și de asemenea cuvintele frumoase pe care le-ai lăsat să se prindă de cuvintele de mai sus. Ai observat bine trecerea prin timp. Mulțumesc mult!

Tamara, de asemenea mă încântă semnul tău de lectură, imaginile pe care le-ai surprins, ideea. Mulțumesc pentru feed-back-ul cu clișeul, care de altfel se integrează bine în ideea de spleen. Mulțumesc mult!

Vă mai aștept!

Cu prietenie,
Marius

spleen ametitor, universal ce ne patrunde si ne poarta auditiv in natura, in trecutul ce se-ndeparteaza, vizualizand sonoritati proprii atmosferei de noiembrie si nu numai..., citit cu placere.

cu prietenie,
george

George, bucuros de trecere și de semn de lectură. Mă bucură cuvintele tale, iar auditivul despre care amintești se combină bine cu vizualul.

Cu prietenie,
Marius

Uite varianta mea, felul în care citesc eu poemul tău, de altfel reușit, cu imagini puternice, recognoscibile.

\"cerul cum se plimbă timid înspre noapte
norii poartă privirile de azi în cele de mâine
păsări de pradă așteaptă pe stâlpi
vânt

copacul copilăriei crește încet
leagănul pentru care ne certam
se depărtează într-o focalizare a timpului
înapoi

sunetul frunzelor se-adună peste poteci
țipă pământul sub ele de frig
iar fulgii ce-au întârziat să apară se ciocnesc
printre crengi

liniștea cuprinde iarna ce va să vină

cântecul orașului se aude în fiecare bucată de asfalt
se scurge pe sub tălpile ruginite ale bocancilor
razele de lumină se ascund în ochii
fără culoare

doar aerul rece ne readuce la viață\"

Un final de excepție.

Doru Emanuel

Doru, mulțumesc mult pentru varianta simplificată a poemului meu dar din păcate se pierd unele elemente care de altfel intenția lor este aceea de a accentua meditativo-emoțional, de a sugera, de a obosi într-o anumită manieră, de a induce starea de spleen, melancolia, culoarea, simțurile, samd. Știu că tu mizezi mai mult pe simplitate dar uneori nu ne putem baza doar pe atât, ci și pe ceea ce transmite textul.

Mulțumesc de asemenea pentru cuvintele frumoase separate de variantă.

Cu prietenie,
Marius

foarte bun poem. primele doua versuri sunt excelente dar parerea mea e ca le strici cu urmatoarele, care pot pica de acolo fara regret...auzi cerul cum se plimbă timid înspre noapte / cum norii poartă privirile de azi în cele de mâine
...metafora nu pierde nimic, imaginea de asemenea. sau poate nu sunt eu un fan al realismului visceral modernist (vezi carnea statuta)

Horia, din nou - mulțumesc mult pentru ajutor și tips. Apreciez mult constructivitatea comm-ului tău, mai ales că versurile imediat următoare nu suțineau la fel de bine ca pe întreg parcursul poemului.

Cu stimă,
Marius