Horia Mocanu

aș vrea să curgă seva prin tulpina mea la fel cum curge trupul ei prin trupul lui, prin gândul lui, prin vena lui, când fac dragoste sub privirea alunecoasă a glastrei.

sunt o fereastră fără ploaia care s-o iubească. un deșert fără femeia care își trece degetele prin nisip. sunt iarba fără pași. și vântul fără urlet. culoarea fără atingere. prizonierul

muntele vindecă încet. sunt atât de obosit încât amintirile se sparg sub colții vântului de creastă. sufletul meu lichefiat de trecerea ta coagulează trist în venele bradului. degetele miros a

translucid, aproape pierdut în întortocherea semnului de întrebare, eu, soldatul umbră, îmi cer iertare că nu ți-am mai scris, iubito, dar mângâind patul armei am rămas cu așchii în

a trecut, felină ce mi-a lăsat sufletul casă cu ferestrele sparte. eu nu sunt marele dresor de sentimente. fiara m-a răpus încet, îndelung în fâșii, ape cernute printre degetele lui

mi-aș dori să pot trece prin lume cu mișcări fluide precum apa, mereu vie, mereu întreagă, pururi lingând malurile, ori poate să trăiesc iute și intens ca focul, viața mea ca a lui, o

focul este ultimul fluid care mă mai atrage. singurul ce mă mai îmbată. limbi lungi mângâie trupul tânăr al bradului într-o ultimă sforțare erotică. incandescență chemătoare,

trăiesc vremea marii tăceri. poezia a divorțat de cuvânt. nu mai cred decât în rock și în negație. dimineața becul își spală trupul în fața lucidă a cafelei, iar eu nu mai pot scrie nici un

privesc fix în ochii ceasornicului în fiecare noapte încercînd să ghicesc ce gândește timpul.

oameni ai mării din tată în fiu strunesc goeletele repezi. încă pot ghici în spuma despicată de prorele perverse ale psihanalizei. jim morisson fumează muzică mirosind a drog, come on baby...

parcul nostru. statuile dorm încarcerate în mușchi verde. dans pe aleile ude, crestând cu tălpile frunze moarte. lumină îndoită pe trupuri. soarele, ancestralul înecat, pendulează pe

… despre ochii tăi ce nu înțeleg cum funcționează complicatul mecanism al parcului. nesfârșita iarnă teutonică te poartă departe, spre nord, în speranța că voi uita toate acestea.

m-ai uitat. nu mai scriu, fotografiez idei. simt durerea războinicului învins. îmi tai pletele. ura și dragostea mea, doi șerpi ce se înghit unul pe altul. nu mai pot vorbi despre tine, apa și

vrând să supraviețuiesc, mă agăț de fotografii ce plutesc pe biroul meu, rest al naufragiului.